joi, 17 decembrie 2015

Star Wars: Trezirea Forței?

Star Wars. Nu trebuie să fii fan al seriei, nu trebuie să fii cinefil. Dacă te-ai născut pe această planetă, e imposibil să nu fi auzit de Darth Vader sau de celebra replică May the force be with you! Franciza a adus venituri de 28 de miliarde de dolari (din lansări de filme, vânzări de DVD-uri, de jucării, din jocuri video) și a fost cumpărată în 2012, pentru 4 miliarde de dolari, de Disney. Au fost anunțate încă trei filme, care vor continua povestea din prima trilogie. Unii (printre care mă aflu și eu) se întreabă de ce vor să continue o serie care s-a încheiat bine? După ce am văzut Star Wars: The Force Awakens, al 7-lea film din serie, răspunsul a fost evident: pentru bani.

Acțiunea din Star Wars: Trezirea Forței are loc la 30 de ani după conflictele din episodul VI, Star Wars: Întoarcerea lui Jedi, iar Rezistența are de înfruntat o nouă mare putere, din care face parte și Kylo Ren, un Jedi ce a ales partea întunecată a forței și vrea să devină precum Darth Vader. În această luptă, forțele Rezistenței au nevoie de cel mai puternic Jedi, ascuns pe o planetă îndepărtată și considerat de unii o legendă, Luke Skywalker.

Strategia pe care merge Disney este de a atrage publicul tânăr în această lume construită de George Lucas, în timp ce vechilor fani le oferă momente de nostalgie, prin aducerea în poveste a lui Han Solo (Harrison Ford), Chewbacca (Peter Mayhew) și a altor personaje. Deși aceste personaje memorabile oferă forță acestui film, noile personaje par, adesea, prost construite, de parcă ar fi create doar pentru a atrage copiii, iar cel mai bun exemplu este principalul antagonist, Kylo Ren.



Știm despre Kylo Ren (Adam Driver) că-l are ca model pe Darth Vader și că a fost, cândva, un Jedi. Povestea nu ne spune, însă, ce l-a împins pe Ren să aleagă partea întunecată și, fără o motivație, mi se pare un personaj lipsit de credibilitate (poate vor face încă o trilogie-prequel în care ni se va arăta cum a ales această cale). Fără a da spoilere, Ren se comportă precum un adolescent care, simțindu-se neînțeles, îi respinge pe cei din jurul său. Nici măcar oamenii săi nu-l iau în serios. Când se enervează, în loc să-și sugrume subalternii, își scoate periculoasa sabie laser (varianta cu upgrade, cum se vede în trailer) și distruge nervos totul în jurul său. Personajul nu are nici duritatea, nici carisma lui Darth Vader și pare, mai degrabă, o parodie a memorabilului antagonist. 

Dacă tot am menționat cuvântul parodie, trebuie să amintesc stormtrooperii, redutabilii luptători ai forței întunecate. Aflăm că acești soldați sunt luați încă de la naștere și antrenați într-un mediu strict pentru a deveni luptătorii pe care-i vedem. Nu putem să nu ne întrebăm ce funcționează prost la sistemul de educație, pentru că, de zeci de ani, stormtrooperii trag la fel de prost (trag bine doar când e convenabil pentru poveste). Mai mult decât atât, în loc să pară soldați special pregătiți, dacă vă uitați cum merg, veți vedea cât de amuzanți sunt. Și nu doar mersul lor e amuzant, mai fac și glume... tot pe seama lui Kylo Ren, că așa faci cu copiii agitați, râzi de ei.

Tot un stormtrooper este și Finn (John Boyega) care, în timpul unei misiuni, decide că vrea să fugă. Răzvrătirea lui e puțin plauzibilă, dar, fiind un personaj carismatic, se poate trece cu vederea. El o va întâlni pe Rey (Daisy Ridley) și, împreună, pleacă spre Rezistență. Alături de ei se află un robot numit BB-8, asemănător cu R2D2, dar care folosește o sferă pentru a se deplasa. Este la fel de simpatic precum R2D2 și a avut câteva momente în care chiar m-a amuzat.



Filmul urmărește aceeași tendință pe care o au filmele cu supereroi din ultimii ani: să îmbine umorul cu momentele dramatice și epice. Problema este că scenariștii încearcă prea mult să creeze umor (încearcă, de obicei nu le iese), încât compromit dezvoltarea personajelor. Una dintre secvențele care ar fi putut deveni memorabile suferă din această cauză. Spectatorul nu empatizează suficient cu personajele prinse în confruntare (poate doar cu unul dintre ele – Han Solo; veți ști despre ce vorbesc, dacă veți vedea filmul), iar momentele dramatice sunt eclipsate de cele epice (mii de nave zburătoare și mii de stormtrooperi supărați). CGI-ul e fain, de el nu mă plâng.

Star Wars: Trezirea Forței are câteva (puține) momente bune și este ajutat mult de personajele din prima trilogie. Scenariul este slab, nu se ridică la așteptările mele, iar, pe partea de regie, J.J. Abrams (Lost, Mission: Impossible III, Star Trek) nu aduce nimic demn de menționat. Probabil cea mai mare problemă a filmului este antagonistul. Fără un antagonist puternic, filmul devine prost. Cu un Kylo Ren emo și stormtrooperi glumeți, totul pare o parodie. Deci, mergeți la cinema să vedeți Spaceballs: the farce awaken.

NOTA MEA: 5.5


miercuri, 16 decembrie 2015

Steve Jobs: dirijorul

Genii, mari artiști, inovatori. Creația unor oameni e atât de importantă pentru umanitate, încât, după moartea creatorului, devine întreaga sa moștenire. Îl punem pe creator pe un piedestal și uităm că a fost, mai întâi de toate, om. Este discutabil dacă Steve Jobs a fost un geniu, însă, fără îndoială, a fost un extraordinar întreprinzător. Filmul biopic Steve Jobs, regizat de Danny Boyle (Trainspotting, 28 Days Later..., Slumdog Millionaire) și scris de Aaron Sorkin (A Few Good Men, The Social Network, The Newsroom) încearcă să ne prezinte latura umană a co-fondatorului Apple.

Pentru cei mai puțin familiarizați cu Steve Jobs, el este unul dintre cele mai cunoscute nume din domeniul IT. A ajutat la popularizarea calculatorului personal și a co-fondat Apple, o companie ale cărei produse (iMac, iPhone, iPad) sunt vândute anual în sute de milioane de exemplare. Deși nu era un specialist în calculatoare, avea un simț estetic dezvoltat și era un om de afaceri desăvârșit. Cel care se ocupa de partea tehnică era partenerul său, mult mai puțin celebru, Steve Wozniak.

În film, relația dintre cei doi prieteni și parteneri este arătată în trei momente importante, care împart acțiunea filmului: lansarea Macintosh din 1984, lansarea calculatorului NeXT din 1988 și lansarea iMac din 1998. Încă din primele minute, Wozniak (Seth Rogen), angajat al companiei, îl roagă pe Jobs (Michael Fassbender) să numească, la lansarea Macintosh, echipa care a lucrat la calculatorul Apple II, solicitare ce nu-i este îndeplinită și care va duce la conflicte ulterioare. Wozniak este, așa cum s-a întâmplat și în realitate, omul din umbră, dar, pus în antiteză, scopul său în poveste pare a fi acela de a ajuta la definirea personalității lui Steve Jobs. Într-un moment de indignare, Wozniak îi reproșează lui Jobs: Ce faci? Nu ești un inginer. Nu ești un designer. Nu știi nici să bați un cui. Eu am făcut toată treaba! Cum se face că aud de 10 ori pe zi că Steve Jobs e un geniu? Ce faci?, iar răspunsul lui Steve Jobs este: Tu ești precum un muzician, ai instrumentul tău. Eu dirijez orchestra.

Personajul lui Michael Fassbender este megaloman, arogant și egocentric. Aceste trăsături reies din atenția pe care actorul o are în fața camerei, de la replicile sale dure, la comunicarea paraverbală (un ton autoritar) și nonverbală (mimica). Jobs ar face orice pentru a-și atinge scopurile, indiferent de mijloace. Nu-i pasă dacă este urât de oameni, atât timp cât știe că deține controlul și merge pe calea prestabilită de el însuși. Această obsesie pentru perfecțiune, unde nu e loc de compromis, îi va îndepărta pe cei care-i erau aproape. Deși e descris de majoritatea cunoscuților săi drept un om foarte dificil, filmul îl pune și în situații intime, pentru a-i dezvălui și acele momente în care își pierde duritatea și-i sunt vizibile emoțiile, precum cele în care este alături de fiica sa, Lisa.



Relația dintre Steve Jobs și Lisa evoluează progresiv și emoționează prin paralela cu părinții lui Jobs. Părinții săi l-au abandonat la naștere, a fost luat de o familie care l-a returnat după o lună și de-abia apoi a ajuns la familia care l-a crescut. Această poveste a rămas înrădăcinată în subconștientul lui Jobs și l-a făcut să-și dorească autoritate și control. Lisa era un copil nelegitim și Jobs nu voia să-și recunoască paternitatea. Pentru că situația i-a scăpat de sub control, devine agitat, nervos și o acuză pe mama fetei că este o cerșetoare și că tatăl putea fi oricine. Micuța Lisa îi intră, însă, pe sub piele și, în timp, Jobs începe să o accepte și să o iubească.

Chiar dacă trebuie să bifeze volumul de expozițiune și trecerea prin momente-cheie care îi sunt specifice unui biopic, filmul nu plictisește deloc, iar acest fapt se datorează, în special, scenaristului Aaron Sorkin, care îmbină faptele și ficțiunea, dialogul rapid și conversațiile paralele (din perioade diferite de timp), ce creează un ritm alert, dinamic. Regizorul Danny Boyle nu se arată dornic să recreeze momente iconice cu Steve Jobs pe scenă; acțiunea se petrece, în general, în spatele scenei, fapt ce se potrivește perfect cu atmosfera filmului, care dorește să-și umanizeze personajul. Alături de Michael Fassbender și Seth Rogen, merită menționați, din distribuție, Jeff Daniels (The Newsroom, un serial creat de Aaron Sorkin, pe care-l recomand) și Kate Winslet (Titanic, Eternal Sunshine of the Spotless Mind, Divergent).

NOTA MEA: 8


vineri, 27 noiembrie 2015

Bunul dinozaur: drumul inițiatic

Acum 65 de milioane de ani, un asteroid a lovit Pământul și a provocat dispariția dinozaurilor. Povestea filmului Bunul dinozaur are loc într-un univers alternativ, în care acest asteroid a zis: “Nope!” și și-a schimbat ruta, salutând Pământul din trecere. Astfel, dinozaurii și-au continuat viața liniștiți, iar unii dintre ei au devenit civilizați și organizați. Acesta este și cazul unei familii de apatozauri (dinozauri erbivori), formată din părinți și trei copii, ce-și procură hrana prin cultivarea porumbului. Ei se ocupă de întregul proces de subzistență: aratul pământului, plantarea semințelor, stropirea porumbului, recoltarea. La această mică fermă, familia de dinozauri are și un țarc cu găini (pentru că... adăugați sens).

De acest țarc trebuie să aibă grijă mezinul familiei, Arlo, care este foarte speriat de găini. Din acest motiv, frații lui îl persiflează și-l fac să se simtă inferior. La inaugurarea unui hambar, cei doi părinți își pun amprenta pe el. La propriu. Ei le spun copiilor că, atunci când vor fi vrednici, își vor putea pune și ei amprenta. Frații cei mari ating repede acest nivel, însă Arlo e încă departe de acest premiu, fapt ce-l face să se simtă slab și laș. Ocazia ideală de a-și arăta abilitățile apare când un hoț le fură porumbul din hambar. Arlo trebuie să-l prindă și să-l ucidă. Ajuns în momentul culminant, din milă și frică, Arlo nu-l poate ucide pe micuțul hoț (un copil preistoric). El și tatăl său pleacă în urmărirea lui, dar, din cauza unei furtuni violente, tatăl este ucis de râul cu debit mare.



Mustrat de conștiință, Arlo va încerca din nou să-l prindă pe hoț, în special pentru a-și răzbuna tatăl. Doar că, într-o vânătoare, și micuțul dinozaur este luat de ape. Nu este ucis, ci dus departe de casă, într-un teritoriu nou. Astfel, drumul inițiatic începe, un drum al maturizării, al schimbării. Neajutorat, el va duce nu numai o luptă interioară (cu frica), ci și una exterioară (cu natura, care-i este aliat, oferindu-i mâncare, dar și inamic redutabil). Foamea, confruntarea cu animale carnivore și prietenia ce o leagă cu cel vinovat pentru moartea tatălui său îl schimbă, treptat, pe Arlo.

Țrr, așa cum este numit micuțul om preistoric (Spot, în varianta originală), seamănă mai degrabă cu un câine decât cu un om. Nu vorbește deloc, este un vânător foarte bun și este precum un animal de companie. Deși Arlo îl privește la început ca pe un dușman, greutățile prin care trec împreună îi apropie și ajung să țină unul la celălalt. Maturizarea completă a lui Arlo are loc în momentul în care este pus să aleagă între ce i-ar conveni lui și binele prietenului său.

Bunul dinozaur este al doilea film Pixar din 2015, după Inside Out. Firul narativ este redat de o animație ce oferă atenție detaliilor și peisajelor, iar umorul provoacă un zâmbet chiar și pe fețele celor ce au trecut de copilărie. Deși povestea se inspiră mult din basme și din alte filme, copiii o vor aprecia, cu siguranță. Însă, spre deosebire de Inside Out, care putea fi văzut și de o audiență matură, Bunul dinozaur urmărește o audiență tânără.

Filmul intră în cinematografe din 27.11.2015, distribuit de CineForum.


luni, 23 noiembrie 2015

Bridge of Spies: căldură în Războiul Rece

După multipremiatele filme Lista lui Schindler (1993), Salvați soldatul Ryan (1998) și Lincoln (2012), renumitul regizor Steven Spielberg aduce pe ecran un nou film istoric: Bridge of Spies (2015). Importanța acestui regizor pentru cinematografia mondială nu poate fi contestată. Arătându-și talentul regizoral încă de la primele filme (vezi Duel pe autostradă – 1971), Spielberg a creat primul film ce poartă denumirea de blockbuster (film cu buget mare, menit să atragă multă lume în cinema) – Jaws (1975), l-a regizat pe Harrison Ford într-una dintre cele mai cunoscute francize, Indiana Jones, iar, spre bătrânețe, și-a pus amprenta pe filmele istorice. Cu un scenariu de Joel și Ethan Coen (Fargo – 1996; The Big Lebowski – 1998; No Country for Old Men – 2007), Bridge of Spies aduce în atenția noastră relația dintre America și Rusia în perioada Războiului Rece. Deși nu mă pot raporta empiric la aceste evenimente, l-am privit cu interes.

În perioada Războiului Rece, Rudolf Abel (Mark Rylance), un spion sovietic, este prins pe teritoriul Americii. Din dorința de a-și demonstra calitatea de stat democratic, SUA îi acordă spionului sovietic dreptul de a fi judecat în instanță. Avocatul apărării este James B. Donovan (Tom Hanks), care, deși în mod obișnuit se ocupă de asigurări, acceptă cazul, cunoscând riscul de a fi respins de societate pentru că apără un inamic. Atunci când un pilot american, Francis Gary Powers (Austin Stowell), aflat într-o misiune de spionaj este capturat de sovietici, Donovan trebuie să stabilească un schimb. Între timp, Republica Democrată Germană îl capturează pe Frederic Pryor (Will Rogers), un student american. Donovan intră într-un joc periculos, încercând să-i elibereze pe ambii cetățeni americani în schimbul lui Rudolf Abel.

Este de remarcat că regizorul, deși născut în SUA, nu-și favorizează țara și preferă să fie neutru, arătând, astfel, problemele cu care se confruntă democrația. SUA vrea să pară un stat democratic, însă nu dorește ca spionul sovietic să fie judecat corect, ci doar de fațadă, totul fiind, mai degrabă, un joc politic. Donovan vrea să-și apere demnitatea de avocat și să ducă un proces cinstit, motiv pentru care începe să fie respins de societate și chiar amenințat. Imediat cum spionul american este capturat, mai marii (îi includ aici pe toți cei care fac jocul) îi cer ajutorul și-l trimit într-o misiune periculoasă în RDG. Deși studentul american este și el ținut captiv, misiunea lui Donovan este de a-l elibera doar pe Francis Gary Powers, pentru că el deținea informații secrete. Bineînțeles că, la o vizionare atentă, se vede că SUA este pusă oarecum într-o lumină pozitivă, de genul: “poate că e rău la noi, dar la ei e și mai rău!” (vezi cum sunt tratați ostaticii și cum sunt întâmpinați de țările lor în timpul schimbului). Chiar și așa, mi se pare un film echilibrat și nu simțeam că regizorul își lăuda țara și voia să ne arate visul american.

Pe partea de personaje, filmul stă bine. Chiar dacă majoritatea personajelor par puse doar pentru a împinge povestea mai departe, Rudolf Abel și James Donovan m-au convins încă din primele secvențe că mă vor încânta cu personalități interesante, cu un dialog bun, uneori amuzant, alteori profund. Apreciez că Tom Hanks încă acceptă roluri solicitante și că nu este afectat de bătrânețe (spre deosebire de Robert de Niro, pe care-l mai văd doar prin comedii). Donovan este acel tip de avocat care este pregătit în orice situație și știe cum să abordeze diplomatic o problemă și să o aducă în avantajul său. Doar că, de această dată, problema este foarte mare. Filmul mi-a dat de înțeles că acest personaj este cinstit, drept, de neclintit pentru că vrea să fie profesionist. Pentru a fi profesionist, el este dispus să fie urât de societate și de mai mari. Mie-mi place să cred că relația cu Rudolf Abel îl face să devină așa, spionul în vârstă devenind un model și, mai mult de atât, o figură paternă. Deși nu se arată clar în film că ar fi așa, dialogurile dintre cei doi arată că Donovan îl respectă pe protejatul său. Ambiția sa aproape că-l face un personaj inuman, asemănător unui om dintr-o poveste a lui Abel, care, deși era bătut crunt, se ridica de fiecare dată. Donovan este reumanizat odată ce ajunge în RDG, capătă o răceală, este atacat de câțiva băieți de cartier și privește cum câțiva oameni sunt împușcați în timp ce încercau să treacă Zidul, el fiind șocat și incapabil să oprească aceste atrocități.

Rudolf Abel este personajul care mi-a atras cel mai mult atenția. Pot spune că-mi plac foarte mult personajele în vârstă și le urmăresc mereu cu plăcere, pentru că mi se par profunde, înțelepte și interesante (vezi Kanji Watanabe – Ikiru, 1952; Isak Borg – Fragii sălbatici, 1957; Le juge – Red, 1994; Fred Ballinger și Mick Boyle – Youth, 2015). Abel amintește mult de Hauptmann Gerd Wiesler (Ulrich Mühe) din finalul filmului Viețile altora (2006), unde acest personaj, îndoctrinat de comunism, devine, treptat, uman, începe să înțeleagă oamenii și să aprecieze arta. Acest spion sovietic, deși nu divulgă secretele țării sale, este anormal de uman. Este tot timpul calm, calculat și blând. Își petrece timpul pictând și nu-și face nicio grijă pentru viitorul său. Așteptam cu nerăbdare secvențele cu el și nu mă mișcam din scaun în timp ce-i ascultam replicile cu plăcere. 



Deși ascultam cu plăcere dialogul, m-a deranjat muzica. Pentru acest film, Steven Spielberg nu a mai colaborat cu celebrul compozitor John Williams (Star Wars, Lista lui Schindler, Lincoln), ci cu Thomas Newman care, deși a lucrat la filme precum Închisoarea îngerilor, American Beauty, Spectre, nu pare că aduce nimic în plus filmului. Muzica este rareori sesizabilă, iar uneori ajută povestea. Dar mi s-a părut că scade mult din puterea scenelor în care Abel și Donovan poartă o conversație. Cuvintele acestui antagonist jucat excelent sunt suficiente pentru a mă convinge, iar muzica îmi distrage atenția. În loc să mă emoționeze, muzica mă enervează. 

Unii oameni ar putea spune că Bridge of Spies este un film slab, pentru că nu vine cu nimic nou și nu are o secvență de vârf. Le dau dreptate. Filmul are această problemă. Dacă luăm câteva dintre filmele istorice ale lui Spielberg, ne dăm seama de ce acesta poate fi considerat “slab”: îi lipsește emoția, regăsită în Lista lui Schindler, secvența memorabilă, vezi Salvați soldatul Ryan (secvența de început, denumită sugestiv Doomsday), un personaj puternic și memorabil, precum Lincoln (din filmul omonim; actor: Daniel Day-Lewis). 

Cu toate că Bridge of Spies nu iese în evidență, nu se poate spune că este un film prost. Relația dintre cele două personaje menționate mai sus te va ține captivat, iar povestea, care se desfășoară frumos, grație talentatului regizor, nu te va plictisi pe parcursul celor 141 de minute. Totuși, acest film nu este pentru cei care vor un film puternic, de Oscar. 

NOTA MEA: 7.5


luni, 9 noiembrie 2015

Box (2015): când realismul devine neverosimil

Observ că, în ultimii ani, filmul românesc urmărește două tendințe. Prima este crearea unui stil propriu, național, un stil cuprins în totalitate de realism (dialog sec, plictisitor, cadre lungi, subiecte despre problemele din viața de zi cu zi a cetățenilor, imagini aproape lipsite de simț estetic). Câțiva dintre regizorii importanți sunt Cristian Mungiu (cu 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile – 2007; După dealuri – 2012), Cristi Puiu (Moartea domnului Lăzărescu – 2005), Radu Jude (Aferim! – 2015), care, deși criticați de unii pentru acest tip de realism crunt, au adus numeroase premii cinematografiei autohtone. Prin această tendință, filmul românesc se depărtează, din păcate sau din fericire, de filmul european, care-mi place tot mai mult (cel mai recent în atenția mea a fost regizorul italian Paolo Sorrentino: La grande bellezza – 2013; Youth – 2015).

Cea de-a doua tendință, mai toxică, în opinia mea, este americanizarea. Se renunță la realismul specific românesc și la frumusețea filmului european și se adoptă stilul american, ce renunță de multe ori la profunzime în favoarea narațiunii ușoare, menită să atragă masele de oameni (adică să facă bani). În această categorie intră Autoportretul unei fete cuminți (2015, r. Ana Lungu), Lumea e a mea (2015, r. Nicolae Constantin Tănase), Poveste de dragoste (2015, r. Cristina Iacob) și, poate doar pe jumătate, Box (2015), în regia lui Florin Șerban.

Spun “pe jumătate” pentru că filmul Box încearcă să adopte un stil și un subiect specific american, urmărind o poveste atipică de dragoste, dar păstrează elementele din filmele românești considerate de artă (pentru că dialogul sec, inspirat din realitate și personajele cu probleme mărunte, ca-n viața reală, sunt mărci ale realismului; e discutabil) și, devine, astfel, un film fără audiență, fără un public țintă și, să fim sinceri, puțin kitsch... os. 



Box spune povestea lui Rafael (Rafael Florea) și a Cristinei (Hilda Péter). Cei doi nu au nimic în comun, în afară de drumul ce-i conduce, zi de zi, acasă. Rafael are 19 ani, e, probabil, de etnie rromă (deși bunicul lui este alb), locuiește într-o casă veche și-și câștigă existența la o spălătorie. Îi place mult boxul și ajunge să-și transforme pasiunea într-un mod de a-și câștiga existența. Cristina are 34 de ani, este actriță, e măritată și are o fetiță. Cariera ei are un ușor declin, iar viața ei personală nu e în cea mai bună etapă.

Rafael o urmărește pe Cristina pe drumul spre casă. O urmărește des. Nu se cunosc, nu-și vorbesc. Dacă ar avea mai multe prejudecăți, Cristina ar fi sunat, cu siguranță, la poliție, văzându-se urmărită de un băiat (cu ceva masă musculară, ce-i drept) de culoare. Trece aproape jumătate de film, iar cei doi nu-și vorbesc. Vedem viața fiecăruia dintre ei, cu bune și rele. Secvența în care are loc primul lor contact vizual este, probabil, cea mai bună din film. Cristina este în autobuz. Urcă Rafael. Cristina îl vede. Deși autobuzul este aproape gol, Rafael se așază pe scaunul din spatele Cristinei. Camera filmează frontal, deci vedem fața Cristinei și, în spatele ei, umerii lui Rafael. Ea se gândește ce să facă. Se ridică de pe scaun și se mută pe scaunul din spatele lui Rafael. Vedem fața lui Rafael și, în spate, umerii Cristinei. După ceva timp de gândire, el își întoarce capul și o privește. Nu-și spun nimic, doar se privesc pentru câteva secunde. Autobuzul oprește și Rafael coboară grăbit. Aceasta a fost prima lor interacțiune, spusă într-un mod foarte frumos.



Această frumoasă secvență descrisă mai sus are, însă, un defect. Unul mic, dar nu am putut scăpa de el. Undeva, în spatele autobuzului, blurat, un bărbat se uită la telefon. Și are ceva pe cap, pare a fi o mască. Mă tot uitam la ea, încercând să-mi dau seama ce e. După această frumoasă secvență, filmul intră în declin. [ATENȚIE, URMEAZĂ SPOILERE] La o altă întâlnire pe stradă, Rafael o invită pe Cristina la un suc, cu promisiunea că, dacă acceptă, va dispărea din viața ei. Ea acceptă. Speram să văd o secvență cel puțin la fel de frumoasă precum cea din autobuz, însă dialogul a stricat-o complet. Este simplu, monoton și jenant. Secvența e cam așa: cei doi stau la masă. Nu știu ce să-și spună. Ea întreabă: “Și ce faci?” / “Sunt boxer.” / “Și câți ani ai?” / “Tu câți îmi dai?” / “21.” / “Am 19.” … pauză... Rafael întreabă: “Auzi, dacă nu ai fi căsătorită, te-ai mărita cu mine?”, iar ea răspunde: „Poate.”, și se despart.

Situația dintre cei doi devine din ce în ce mai absurdă. Sărind peste câteva minute de film, Cristina decide să meargă la Rafael acasă (nu știm exact de unde știe unde stă). Rafael nu e acasă. Cristina îl așteaptă. Stă în camera lui, îi privește tablourile, îi ascultă muzica și, pentru că Rafael nu mai ajunge, adoarme în patul său. Dimineața, fără să-l întâlnească, ea se întoarce acasă. Sărim, din nou, peste câteva minute, și, fără explicații, Cristina intră într-un hotel (de două stele), urmată de Rafael. Sfârșit.

Am plecat din sală întrebându-mă: “De ce?” / “Mi-a scăpat ceva?”. Nu am putut înțelege aceste personaje și ce motivații au. Dacă-l luăm pe Rafael, vedem că este sărac, că-i place boxul și că vrea să evolueze (și are un talent incredibil la agățat). Acest personaj este oarecum credibil. Problema este, însă, la personajul feminin. Nu înțeleg cum o femeie măritată, care are și un copil, decide să meargă acasă la un băiat aproape necunoscut, să-l aștepte în camera lui o noapte întreagă și, după ce nu-l găsește acasă, să-l caute iar, ajungând, astfel, amândoi, într-o cameră de hotel. Neverosimilul se află în relația dintre cei doi. Pare că se întâmplă totul prea repede. Totuși, Cristina este prinsă într-un angajament (căsătoria), dar, din cauza micilor probleme cu soțul, devine infidelă. Dar nu oricum: partenerul pe care și-l alege este un băiat de etnie rromă, sărac, de 19 ani, presupus virgin (un fel de opusul lui Christian Grey din filmul / cartea pe care nu mai trebuie să îl/o menționez). Dacă nici aici nu-i dragoste, nu știu unde poate fi. Cristina îmi amintește puțin de personajele lui Michelangelo Antonioni, în special cele din L'Avventura: se complace în situație, nu caută schimbarea, ci alinarea; o găsește. Dar, până la urmă, ce știu eu?! Am fost numit “de modă veche”.

Celelalte aspecte ale filmului pot fi cuprinse într-un singur paragraf. Este de admirat ce a făcut Florin Șerban cu tânărul actor Rafael Florea, însă asta nu compensează pentru scenariul foarte slab și neverosimil. Imaginea lui Marius Panduru (om cu ceva experiență în domeniu) lasă mult de dorit. Nu am văzut nici măcar un cadru care să-mi atragă atenția și să mă facă să exclam cu bucurie: “Ce cadru frumos!”.

Vă recomand să nu mă ascultați pe cuvânt și să mergeți la film, poate veți vedea ceva ce eu nu am reușit să văd. În încheiere, vă mai povestesc o secvență, ca să aveți tot sinopsisul filmului. Discută Rafael și bunicul său. Bunicul îi zice: “Rafael, mâine să tai nucul. Mergi, iei o drujbă, tai crengile, apoi îl tai de la rădăcină.” / “Păi, de ce?”/ “Pentru că așa vreau eu.”/ “Păi, nu ai zis că e casa matale și nucul e al meu? Cum să-l tai?”/ “Lasă, tu ascultă ce-ți spun. Taie-l!”/ “Păi, de ce să-l tai?” / “Fă cum zic eu, taie-l.”… Potolește-te, mă Moromete, că nu-i chiar așa...

NOTA MEA: 4.5

P.S. Un film superb despre o dragoste imposibilă între o femeie și un băiat este episodul 6 din Dekalog, serialul lui Krzysztof Kieslowski și A Short Film About Love (1988); au aproape aceeași poveste.


luni, 2 noiembrie 2015

Macbeth: nebunie, tragedie

Shakespeare – un nume de care fiecare dintre noi a auzit. Poate fi asociat cu poeziile, dramaturgia sau chiar cu o teorie a conspirației. A fost sau nu a fost? O întrebare irelevantă, pentru că, oricine ar fi scris aceste capodopere, a oferit umanității artă de înalt nivel. După operele sale de teatru s-au făcut zeci, sute de adaptări, iar ele continuă să apară. Artiștii își doresc să ofere o nouă interpretare, proprie sau fidelă, operelor ce poartă semnătura William Shakespeare. Cea mai recentă adaptare este filmul Macbeth (2015), regizat de Justin Kurzel, după piesa omonimă.

Generalului Macbeth (Michael Fassbender), aflat pe câmpul de luptă, îi este predestinat de vrăjitoare să devină nobil și, mai apoi, rege al Scoției. Pe celălalt general, Banco (Paddy Considine), îl numesc tată al viitorilor conducători, fără ca el însuși să fie unul din ei. În urma bătăliei, victorios, Macbeth este numit nobil de Cawdor. Începe să creadă în profeție și, alături de soția sa (Marion Cotillard), plănuiește asasinatul regelui. Astfel, devine rege al Scoției. Amintindu-și de profeție, Macbeth va recurge la fapte tiranice pentru a-și păstra locul pe tron, fapte care-i vor păta conștiința și-l vor face să-și piardă rațiunea.

Distribuția filmului are nume importante, precum: Michael Fassbender (Inglourious Basterds, 12 Years a Slave, X-Men: Days of Future Past), Marion Cotillard (Inception, Rust and Bone), Sean Harris (Prometeus, Mission: Impossible - Rogue Nation), Elizabeth Debicki (The Great Gatsby, The Man from U.N.C.L.E.). Cele mai solicitante roluri le au Michael Fassbender și Marion Cotillard. Deși Marion a avut o interpretare remarcabilă (Lady Macbeth, avidă de putere, nemiloasă și, mai apoi, plină de regrete), nu pot spune același lucru și despre Fassbender. Pentru el, nu pare să fi fost un rol. El a trăit în personaj. Gesturile, replicile par empirice. Fassbender este Macbeth: un tiran, urmărind puterea și interesele personale, iar, după prea multă vărsare de sânge, halucinează, înnebunește.



Prin remarcabila interpretare a actorilor și prin replicile poetice, fidele operei originale, filmul recreează, folosindu-se de costume și imagine, timpul Evului Mediu și, mai mult decât atât, aduce o atmosferă întunecată și apăsătoare. Imaginea lui Adam Arkapaw (Top of the Lake, True Detective), care-mi amintește de serialul Vikings, trece de la culorile reci, prezente în majoritatea filmului, la culori calde, în special portocaliu și roșu, care contrastează cu tragedia redată de firul narativ. Bătălia finală îi surprinde pe Macbeth și oponentul său, Malcolm, într-un fum dens, prin care străbat razele Soarelui. Frumusețea cadrelor este demnă de un film artistic.

Deși imaginea este frumoasă, filmul suferă de o regie slăbuță. Nu cred că Justin Kurzel are suficientă experiență încât să ducă un film atât de puternic. Mi-am dorit să văd un film artistic, care să mă surprindă prin regie și prin imagine, unde există cadre superbe, atmosfera este bine redată, dar lipsesc cadrele care să schimbe eticheta din o altă adaptare în una dintre cele mai bune adaptări. Pe partea de regie, Kurzel nu pare că stăpânește firul narativ și am avut impresia că întreaga acțiune din film se petrece în doar câteva săptămâni, ci nu în câțiva ani. Dar nu aceasta este marea problemă a filmului. Un punct slab este montajul, specific filmelor de acțiune proaste, cu buget redus. Montajul rapid, în care acțiunea și reacția sunt în cadre diferite, transformă epica bătălie finală într-o bătălie greu de urmărit pentru spectator, incoerentă. Astfel, în loc să admir luptele spectaculoase ale soldaților, în fumul portocaliu, priveam și încercam să înțeleg cine pe cine lovește.

Filmul are, cu siguranță, părțile sale bune, mai ales interpretările demne de Oscar, însă eu nu l-aș pune în categoria film artistic. Nu poate fi asemănat nici cu filmul de entertainment, pentru mase, deoarece poate fi dificil de privit, în special de către cei ce vor să vadă un film cu multă acțiune. Macbeth îi aduce un important omagiu lui William Shakespeare, păstrează replicile originale și nu recurge la acțiune în defavoarea dezvoltării personajelor. 

NOTA MEA: 7



luni, 26 octombrie 2015

De rouille et d'os: suferința este primul pas spre împlinire

În recenzia pentru Familia Bélier (un film despre o familie de surdomuți, în care doar fata aude și are o pasiune pentru muzică) spuneam că nu-mi plac filmele despre persoane cu dizabilități. Nu-mi plac, pentru că mă gândesc tot timpul la problema acelei persoane și nu pot scăpa de un omniprezent sentiment de milă. Dar am urmărit mai multe astfel de filme (americane, asiatice și europene) și am remarcat că, uneori, oferă o descriere foarte puternică și emoționantă a vieții, a speranței și a credinței.

Din Franța vin filme precum Intouchables (r. Olivier Nakache, Eric Toledano, 2011), La famille Bélier (r. Eric Lartigau, 2014) sau Sur mes lèvres (Pe buzele mele, 2001) și De rouille et d'os (Rugină și os, 2012), de Jacques Audiard, un regizor de care am aflat recent și care a venit în țara noastră la a VI-a ediție a Les Films de Cannes a Bucarest. El consideră că un film trebuie să păstreze un echilibru: dacă este prea realist, devine plictisitor; dacă este prea stilizat, nu mai e verosimil. De aceea, realismul din filmele sale se îmbină cu suprarealismul (de exemplu, în Un prophète, protagonistul este bântuit de o proiecție a subconștientului său, în urma săvârșirii unei crime), imaginile artistice (în special slow-motion) și muzica extradiegetică pentru a oferi un mesaj mai puternic și profunzime.

De rouille et d'os spune povestea lui Alain (Matthias Schoenaerts), un tată singur, sărac, nevoit să apeleze la sora sa pentru ajutor în creșterea fiului său. Alain se întâlnește, într-un club, cu Stéphanie (Marion Cotillard), o dresoare de balene, și o ajută să ajungă acasă. În urma acestei scurte întâlniri, Alain îi dă numărul de telefon. Stéphanie are un accident la locul de muncă, în urma căruia își pierde picioarele. Depresivă și singură, îl sună pe Alain. S-ar putea crede că Alain o ajută necondiționat, din altruism, pe Stéphanie, dar între cei doi se dezvoltă ceva mai mult decât o relație de amiciție.

Filmul are două fire narative: primul urmărește relația tată-fiu. Alain are un suflet bun, dar, din cauza greutăților, pare, uneori, rece și distant, lucru ce afectează relația cu fiul său, privat și de afecțiunea maternă. Singura sa pasiune este boxul, activitate prin care va reuși să obțină ceva bani. Al doilea fir arată relația dintre Alain și Stéphanie. Deși prietenos și binevoitor, Alain nu pare să vadă în Stéphanie o iubire, ci o prietenie. Sentimentele sale sunt neclare. Doar în urma unei traume își va da seama ce e cu adevărat important în viața lui.

Cel mai puternic personaj este, cu siguranță, Stéphanie. Interpretarea excelentă a lui Marion Cotillard te aduce și mai aproape de personaj. În urma accidentului, ea nu-și pierde doar încrederea în sine, ci și prietenii. E singură și depresivă, nu-și poate accepta noua condiție, se simte inferioară și inutilă. Prezența lui Alain este singura alinare pentru ea. Începe să aibă sentimente pentru el, însă nu e sigură că și el simte la fel.



Filmul are câteva secvențe foarte puternice. La prima ieșire din casă după accident, Stéphanie este dusă pe plajă. Alain vrea să o ducă în apă, dar ea refuză. Nu vrea să fie văzută de lume, îi este rușine de aspectul ei. Merge, totuși, pe plajă și-l privește pe Alain cum înoată. Ascultă sunetul valurilor, simte razele Soarelui pe fața ei, miroase aerul și, în cele din urmă, decide să intre în apă. În mare, se simte precum o sirenă. Simte că acolo este locul ei. Marea o eliberează, îi oferă libertatea de a se mișca în voie.

Într-o altă secvență, cei doi discută despre relații, parteneri, sex. Stéphanie spune că-i plăcea să fie privită de bărbați. Îi plăcea să-i excite. Atât, apoi se plictisea. Dar acum a uitat cum era. Nu se mai simte atractivă. Alain îi propune o partidă de sex. După o scurtă ezitare, Stéphanie acceptă, dar îi spune că nu vrea sărutări. Pentru ea, sărutul e un gest mai intim decât sexul, e o etapă la care relația lor nu ajunsese încă. Deși pentru el nu e decât o partidă de sex, pentru ea e mai mult de atât. E momentul în care se simte din nou atractivă, își recapătă încrederea în sine și începe să-și accepte noul trup, să se simtă o ființă umană.

Filmul lui Jacques Audiard este, cu siguranță, puternic și emoționant. Cu o poveste bună și o interpretare excelentă din partea lui Marion Cotillard, De rouille et d'os este mai profund decât pare, este o metaforă a vieții și o surprindere a umanității.

NOTA MEA: 8



luni, 5 octombrie 2015

The walk: despre ambiție, pasiune și viață

Cum definești viața? Cine suntem și care este scopul nostru? Suntem șapte miliarde de oameni, avem șapte miliarde de răspunsuri posibile. Voi vorbi aici despre răspunsul francezului Philippe Petit, care m-a mișcat, m-a pus pe gânduri. Philippe este un funambul care, în 1974, a traversat pe o frânghie, la o înălțime de 400m, distanța dintre Turnurile Gemene ale World Trade Center din New York. "Pentru mine, asta e viața", spune Petit. Incredibila sa experiență a fost redată în The Walk, un film despre ambiție, pasiune și viață.

Regizorul filmului este Robert Zemeckis (Back to the Future, Forrest Gump, Cast Away) care este și un excelent povestitor. Deși este un film bazat pe o poveste reală, expozițiunea nu plictisește. Am fost prins în poveste încă din primele momente și m-a captivat până la ultimul cadru. Personajele, suficient de bine dezvoltate, te aduc și mai aproape, astfel încât, în apogeul filmului, parcă te simți acolo. Umorul este un alt punct important; de bun-gust și folosit unde trebuie, devine un liant între personaje, poveste și spectator.

Philippe Petit este jucat de Joseph Gordon-Levitt, un actor bun, dar care nu m-a surprins... până acum. Face un rol foarte bun. Carismatic, cu interpretare puternică și devotament, redă frumos personajul și ambițiile sale. Pentru acest rol, Gordon-Levitt s-a antrenat cu Philippe Petit pentru a învăța să meargă pe frânghie. Celelalte personaje, printre care Papa Rudy, maestrul său (Ben Kingsley) și iubita sa, Annie (Charlotte Le Bon), mi-au lăsat senzația că au fost folosite doar pentru a împinge povestea mai departe. Chiar și așa, sunt plăcute.



Philippe Petit a făcut tot ce a putut pentru a-și îndeplini visul. Povestea sa, povestea noastră începe în momentul nașterii. Creștem, experimentăm, avem pasiuni. Toată viața ne pregătim pentru acel moment în care reușim să ne îndeplinim visul, apogeul vieții, clipa în care trăim cu adevărat. Această idee este superb redată în film. La 400m înălțime, pe o frânghie, fără teamă sau inhibiții, personajul își trăiește visul. Personajul își găsește pacea. Și ce mod mai frumos de a reda această emoție decât prin folosirea unei piese din cea mai pură formă de muzică: muzica clasică?

Aș vrea să spun că The Walk este un film spectaculos, dar acest cuvânt este folosit atât de des în promovarea filmelor, încât își pierde valoarea. Voi spune că este un film frumos, iar, pentru mine, acest cuvânt are o valoare foarte mare. Merită văzut în 3D, la IMax. Este unul dintre cele mai bune filme bazate pe o poveste reală pe care le-am văzut. Robert Zemeckis, Joseph Gordon-Levitt și întreaga echipă de producție (directorul de imagine, Dariusz Wolski, echipa de efecte speciale, care au adus un tribut Turnurilor Gemene etc.) au făcut o treabă foarte bună.

VERDICT: The Walk este un film frumos. Spectatorul trăiește experiența lui Philippe Petit, iar, pentru unii, această experiență poate fi văzută drept o metaforă a vieții. 

NOTA: 8



duminică, 4 octombrie 2015

The Martian: până pe Marte și înapoi

E ușor să spui că un film e bun. Orice spectator își poate da seama de asta. E mai greu să afirmi, însă, că un film e slab. Trebuie să-ți argumentezi opinia și să-l faci pe cititor să înțeleagă de ce ai luat acea decizie. Când scrii o recenzie și o publici, îți asumi o responsabilitate. Subiectul acestei recenzii este filmul Marțianul”, primit surprinzător de bine de critici și public, cu un loc nemeritat – spun eu – în Top250 pe IMDb. În regia lui Ridley Scott, filmul are în distribuție nume precum  Matt Damon (The Bourne Ultimatum, Elysium, Interstellar), Jessica Chastain (The Tree of Life, Interstellar), Jeff Daniels (The Newsroom), Sean Bean (The Lord of the Rings, Game of Thrones) și, din patriotism, îl voi menționa și pe Sebastian Stan (Once upon a time, Captain America: The Winter Soldier).

Un grup de astronauți, printre care și Mark Watney (Matt Damon), se află într-o misiune pe Marte. În urma unei furtuni, echipajul este nevoit să lase misiunea și să se întoarcă pe Terra. Considerat mort în timpul furtunii, astronautul Mark Watney este abandonat. Printr-o întâmplare fericită, nu a murit. Singur pe Marte, fără posibilități de comunicare cu echipajul sau cu NASA, cu insuficiente resurse, Mark încearcă să găsească o modalitate de supraviețuire. 

Matt Damon pare că-și reia rolul din Interstellar, un om singur pe o întreagă planetă, doar că, spre deosebire de Mann, Mark Watney nu o ia razna. Singurătatea nu-l împinge spre nebunie, ci îl motivează să facă tot posibilul pentru a se reîntoarce la umanitate. S-ar putea spune că este surprinzător de optimist pentru o persoană care știe că poate muri în orice clipă dacă apare vreo defecțiune; trebuie să-și raționalizeze mâncarea, nu are decât muzică pop-disco din anii ’70 (pe care o detestă) și, pentru început, o cameră de filmat este singura care-l ascultă. 

Optimismul personajului poate fi un punct forte dacă vrei să vezi un film SF ușor. Personajul are un simț al umorului deosebit și, uneori, se autoironizează. Pentru el, situația în care se află pare mai mult un joc, iar fiecare reușită pare încă un pas spre marele premiu. E plăcut de privit, pentru că Watney este inteligent și găsește soluții chiar și pentru problemele complicate. Personajul dă o anumită atmosferă filmului. Nu te poți aștepta la o tragedie sau la un mare plot twist, pentru că filmul tinde, mai degrabă, spre comedie. Comedie pe Marte. Astfel, filmul devine previzibil. Când Ridley Scott a încercat un moment dramatic / tensionat, nu m-a prins deloc, pentru că știam ce se va întâmpla și pentru că nu m-a făcut să țin la acel personaj. E insuficient dezvoltat, nu știu nimic despre el în viața de pe Pământ, în afară că este astronaut și botanist.


Și celelalte personaje suferă de aceeași problemă. M-am simțit ca la The man from UNCLE, unde Guy Ritchie ne oferă timp de ¾ din film o comedie, iar apoi schimbă brusc genul în acțiune și dramă. Această problemă o are și The Martian. Nu poți să-i dai spectatorului dramă, acțiune și tensiune în ultimul sfert din film, dacă filmul tău e o comedie. Nu funcționează. Nu-l captivezi. E previzibil. Echipajul lui Mark Watney, după ce e ignorat aproape complet, trebuie să ia, brusc, o decizie ce va afecta tot restul filmului. Pentru a face alegerea mai dificilă și mai tensionată, se recurge la dezvoltarea backgroundului personajelor, adică spectatorul află mai multe despre personaje. Știind mai multe, îi este mai ușor să empatizeze cu ele.  Problema e că nu prea funcționează strategia asta…

Spuneam că laudele care i se aduc filmului sunt nemeritate. Sunt. Marțianul nu vine cu nimic nou, care să îmbogățească cinematografia mondială. Sunt multe filme despre personaje aflate în singurătate, câteva exemple cunoscute fiind Cast Away (Robert Zemeckis, 2000), film în care personajul naufragiază pe o insulă, unde stă singur timp de câțiva ani; Gravity (Alfonso Cuarón, 2013), film încadrat tot în genul SF, sau recentul Everest (Baltasar Kormákur, 2015), unde sunt câteva secvențe în care un personaj rămâne singur pe cel mai înalt munte din lume. Ce are Marțianul în plus față de aceste filme este umorul, dar Ridley Scott nu a ajuns celebru datorită umorului.


Regizorul Ridley Scott a îmbogățit genul SF cu două titluri foarte importante. Primul este Alien (1979), în care el și echipa sa au creat una dintre cele mai memorabile povești SF, cu un extraterestru unic și înfricoșător, iar al doilea este Blade Runner (1982), un alt film SF clasic, deci nu se poate spune că exagerez când spun că mă așteptam la mai mult de la acest film. Nu are nimic memorabil și nu excelează pe niciun plan, ceea ce-l transformă într-un film de weekend, ușor, liniștit. Imaginea este obișnuită, iar stilul de filmare, leneș. Secvențele din spațiu sunt mult sub cele din Gravity sau Interstellar, iar secvențele de pe planeta Marte nu aduc nimic deosebit. Directorul de imagine, Dariusz Wolski, s-a ocupat și de recentul The Walk (Robert Zemeckis, 2015), unde imaginea este surprinzătoare, chiar amețitoare. Marte seamănă mult cu deșertul postapocaliptic din Mad Max: Fury Road (George Miller, 2015), dar, în timp ce acel deșert parcă era viu, atacându-i furios pe intruși prin furtuni de nisip catastrofale, Marte îi atacă pe intruși printr-un vânt ce se vrea a fi furtună și acceptă tacit jignirile lui Mark Watney: “Fuck you, Mars.”

Coloana sonoră a filmului este compusă, în mare parte, din melodii pop-disco din anii ’70, pe care Mark le ascultă din lipsă de ceva mai bun. Melodiile sunt plăcute și ajută la crearea atmosferei filmului, însă cele compuse special pentru acest film sunt aproape insesizabile și folosite în momentele de dramă și tensiune. 

VERDICT: The Martian este bun pentru cei care vor o comedie SF, un film ușor, însă cei care vor să fie surprinși de către regizorul ce a creat Alien și Blade Runner vor părăsi sala de cinema foarte dezamăgiți.

NOTA: 6


joi, 17 septembrie 2015

Everest: la înălțime?

În 10 mai 1996, un grup de alpiniști dorea să ajungă în cel mai înalt punct din lume, Vârful Everest (8848m). Expediția lor avea să se încheie în mod tragic. Prinși într-o furtună, aventura devine o luptă pentru supraviețuire. Opt oameni au murit. Supraviețuitorii au povestit chinurile prin care au trecut. Dezastrul ajunge din nou în atenția noastră odată cu lansarea filmului Everest, regizat de Baltasar Kormákur.

Jason Clarke (Dawn of the Planet of the Apes; Terminator Genisys) și Jake Gyllenhaal (Donnie Darko; Brokeback Mountain) îi întruchipează pe cei doi ghizi, Rob Hall și Scott Fischer, care aveau grijă ca toată lumea să ajungă în vârf și înapoi la bază, în siguranță. Pe drumul de întoarcere, sunt loviți de o furtună. Lupta pentru supraviețuire este aprigă. La temperaturi foarte scăzute, cu puțin oxigen, alpiniștii trebuie să-și salveze viața și să-i ajute pe cei ce nu se pot salva singuri. Efortul prea mare duce la epuizare și la consumarea oxigenului din tuburi. Opririle pentru odihnă sunt periculoase, pentru că scade temperatura corpului și îngheți. Stai acolo, în zăpadă, în frig, incapabil să te miști din cauza înghețului și simți cum viața ți se scurge, mori lent.

Și pentru ce? Îmi puneam adesea întrebarea în timp ce mă uitam cu oamenii mor. Pentru acel moment când te afli în vârf, când știi că vezi ceva ce foarte puțini au reușit să vadă! spune un aventurier. Pentru că am vrut să-i inspir pe ceilalți, să le arăt că și un om simplu ca mine poate face ceva măreț. Și eu sunt genul de persoană care spune: “Nu renunța! Poți să o faci!”, dar, în acest caz, vorbim despre o expediție ce costă 65.000$ (da, și eu am fost surprins), în care îți pui viața în pericol, știi că există multe riscuri și, totuși, o faci. Pe tot parcursul filmului am oscilat între “Vai, ce dezastru! Îngrozitor. Uite-i cum suferă!” și “Eh, cine i-a pus?!”


Filmul durează două ore, îți prezintă dezastrul în toată splendoarea lui, dar simt că eșuează pe partea emoțională. Încercam să mă transpun în situație, să mă gândesc cum se simțeau acei oameni în acele momente, însă nu simțeam nimic pentru personaje atunci când mureau. Adevărul este că sunt foarte multe personaje și niciunul nu e conturat suficient de bine, încât să pot empatiza cu el. Baltasar Kormákur nu reușește să creeze nici emoție, nici secvențe memorabile. Aș fi vrut să văd mai mult din Everest. L-am văzut în IMAX 3D. Credeam că mă va surprinde prin peisaje și mă va ameți cu cadre de la înălțime. Stilul său de filmare a fost, însă, destul de leneș... Prefer serialul de televiziune I shouldn’t be alive, pe care vi-l recomand, dacă vreți să vedeți situații critice, descrise de persoane care s-au luptat pentru a supraviețui.

NOTA: 6

P.S. Mă gândeam, în timpul filmului, ce notă ar merita. Mi-am adus aminte de o secvență din Birdman, în care actorul vorbește cu un critic și-i spune că, pentru critici, treaba e ușoară, ei doar stau pe scaun, privesc și dau o notă; ei nu știu cât de greu este să faci un film. Cu acest gând în minte, că e posibil să judec fără să țin cont de toate aspectele, m-am uitat la behind the scenes. Nu am fost impresionat... Își merită nota. Nu-i de parcă ar fi făcut un film despre un nebun ce vrea să treacă cu un vapor peste un deal și tu să filmezi, pe bune, un vapor care trece peste un deal. Vezi AICI despre ce vorbesc (Fitzcarraldo, 1982, r. Werner Herzog).


joi, 3 septembrie 2015

Transporter. Moștenirea: Fugiți, fugiți departe!

Cred că unii oameni au ca unic scop în viață să scoată și ultimul bănuț dintr-o franciză, indiferent de consecințe. Cum creativitatea se găsește în doze mici (sau în doze goale, în unele cazuri), ce cale mai ușoară de a scoate bani decât un remake, sequel sau reboot? Uneori, rezultatul e decent, alteori, e doar o pată, un film de care vrem cu toții să uităm. Transporter. Moștenirea este un reboot al seriei, în care rolul periculosului curier Frank Martin este preluat de Ed Skrein (Jason Statham a refuzat să-și reia rolul), iar la regie vine editorul lui Transporter 3, Camille Delamarre (regizor la Brick Mansions). 

În 1995, mafia rusă preia rețeaua de prostituate din Riviera Franceză. 15 ani mai târziu, Anna (Loan Chabanol), o damă de companie, vrea să se răzbune, alături de trei prietene, pe conducătorul mafiei, Arkady Karasov (Radivoje Bukvic). Pentru a-și duce planul la bun sfârșit, îl contactează pe curier. Obișnuit cu misiunile dificile, Frank Martin acceptă misiunea, stabilind, bineînțeles, regulile de la început: 1 - Înțelegerea nu se schimbă. 2 – Fără nume. 3 – Pachetul nu va fi deschis. Când Martin își dă seama că a făcut o greșeală acceptând această misiune, este prea târziu. Tatăl său este luat ostatic și Frank devine un pion în jocul de răzbunare al fetelor.

Spre deosebire de Jason Statham, care părea, într-adevăr, un fost militar, Frank Martin-ul lui Ed Skrein pare mai sensibil. Are o față care nu prea inspiră teamă, dar, prin atitudine și abilități, devine un curier redutabil. Nu este doar foarte bun la lupte, curse și evadări, ci este și foarte inteligent și diplomat, știe cum să converseze cu doamnele și cu tatăl său, reușește, cu calm, să țină situația sub control. Antieroinele sunt patru prostituate, vândute în copilărie, care au dus o viață grea din cauza mafiotului rus. Trista lor poveste se transformă într-o dorință de răzbunare. 

Filmul vrea să fie profund și reușește. Cu teme precum răzbunarea și dragostea, Transporter. Moștenirea este mai mult decât un film de acțiune. Te face să te gândești la suferințele altor oameni. Aproape că-ți vine să plângi (ca-n Furious 7, doar că situația e mult mai tragică în Transporter). Aceste patru prostituate nu vor altceva decât să-și găsească pacea interioară și să ducă o viață mai bună. Anna este un lider foarte bun. Calmă și organizată, se asigură că totul merge cum trebuie și toată lumea este în siguranță. Nu vrea ca partenerele ei să fie rănite în timpul misiunii. Printre infiltrări periculoase, evadări ingenioase și planuri atât de bine gândite, încât l-ar face de rușine și pe James Bond, Anna are timp și pentru dragoste. Ea și Martin formează un cuplu interesant și aproape invincibil. Toată povestea are și doze de adrenalină, cu urmăriri spectaculoase, cascadorii incredibile și întorsături de situație.



V-am mințit... Îmi pare rău, sincer. Dar îmi pare și mai rău de mine și de prietenul care m-a însoțit la film. Transporter. Moștenirea ia toate părțile relativ bune de la predecesorii săi (relația cu o fată de origini asiatice; cascadorii impresionante sau interesante; mașini scumpe, dotate cu gadgeturi inteligente etc.) și le face praf, șterge cu ele pe jos, scuipă pe ele și le aruncă, fără milă, în pubela pentru reciclare. Camille Delamarre s-a asigurat personal că totul merge prost. Toate personajele sunt șterse și stupide. Dialogul... stai, care dialog? Misiunea prostituatelor este de a se răzbuna. Motivul: lasă, că știu ele. Filmul nu are nimic memorabil și, chiar mai mult de atât, este aproape imposibil de vizionat din cauza incoerenței,  a scenariului foarte prost și a secvențelor de acțiune filmate leneș. Curierul nostru, deși se declară profesionist, se pune singur în situații riscante, fuge de poliție cu 220km/h în oraș. Mare om. Poliția parcă e ceva inteligență artificială dintr-un joc prost, în sensul că e acolo doar ca să fie, dar se sabotează singură și pune viețile cetățenilor în pericol.

Antieroinele puteau fi personaje decente, dar scenariul nu le lasă. Nu vrea el, pur și simplu. Astfel, asistăm la situații duse la extrem, în care aceste patru femei, care toată viața lor s-au ocupat de prostituție, dobândesc (miraculos; de la Arsenie Boca, că el mai face minuni d-astea) abilități de hacker și abilități de folosire a armelor. La cealaltă extremă, o secvență care m-a amuzat. Curierul și fetele vor să plece dintr-un club. Se află în fața mașinii. Apar câțiva tipi foarte solizi, par foarte periculoși ei, de fel, doar că, acum, se mișcă în slow-motion. Se urcă prietenii noștri în mașină, inamicii stau pe loc. Când pornește curierul mașina și vrea să plece, se gândește un musculos că, dacă nu-l prinde, nu mai primește salariu. Și fuge după mașină. În loc să accelereze, curierul, băiat dur, care vrea să le arate doamnelor de ce e în stare, pune mașina pe pilot automat, le spune fetelor să nu atingă nimic și coboară. Și începe să-i bată pe băieții ăștia de e vai de viața lor. Și, în timp ce-i bate, înaintează, alături de mașină, cu vreo cel mult 2km/h. Deci, mașina avea 2km/h. Și mergea ea așa, frumos, spre un gard de sârmă, încuiat cu lacăt. În mașină, șoc și groază! Fetele, foarte speriate, nu știau ce să facă pentru a preveni accidentul mortal, ciocnirea mașinii de gard. Și, în această tensiune incredibilă, își strigă una alteia: “-Fă ceva, oprește mașina! / -Dar mi-a spus să nu ating nimic! / -Trebuie să oprești mașina. Ne vom lovi! / -Dar nu știu cum!”. Aveau peruci blonde, dar nu cred că ăsta e un argument bun pentru absurdul situației.



Am găsit, totuși, ceva de făcut în timpul vizionării. Când vezi un film bun, toată lumea reacționează cam la fel la momentele comice sau la momentele spectaculoase. Când vezi un film prost, însă, oamenii se comportă diferit. E foarte interesant ca, în timpul proiecției, să fii atent și la spectatorii din sală. Să auzi cum unii râd la unele replici, în timp ce alții își dau palme. Că unii spun „wow”, în timp ce alții spun “wtf?”. La filmele proaste vezi, cu adevărat, gustul unui om. Și mai sunt amuzante și comentariile din sală. La filmele bune, comentariile nu mi se par amuzante. Atunci, dacă cineva comentează și nu mă pot concentra la film, mă duc și-l bat. Sunt înarmat și periculos!

VERDICT: Transporter. Moștenirea se asigură că face praf întreaga franciză. Cu personaje slabe, duse la absurd, replici incredibil de proaste, actori slăbuți, regie nu prea și acțiune doar de dragul acțiunii, Camille Delamarre ne oferă un film aproape imposibil de suportat. Este un exemplu excelent de “așa nu” și de epuizare artistică (dacă a fost, vreodată, ceva artistic în oamenii ăștia). Păcat.

NOTA: 3


joi, 20 august 2015

Agentul de la U.N.C.L.E.: spionii s-au apucat de comedii

Anii ’60. După cel de-Al Doilea Război Mondial, o organizație criminală lucrează la o bombă atomică. Pentru a confrunta această organizație, C.I.A. își trimite cel mai bun agent, Napoleon Solo. Dar nu doar America are această misiune. Și Rusia își trimite cel mai bun agent, Illya Kuryakin. Deși se aflau în timpul Războiului Rece, cele două țări sunt nevoite să se alieze. Astfel, într-un mod ironic, din dușmani de moarte, Solo și Illya ajung parteneri, ceea ce va crea multe momente amuzante. Neavând încredere unul în celălalt, vor încerca să se saboteze. 

La regie se află Guy Ritchie (Sherlock Holmes), care, cu ajutorul actorilor foarte bine aleși, redă frumos atmosfera anilor ’60 (și cu ajutorul melodiilor deosebite; uite aici un playlist ce merită ascultat). Agentul C.I.A., Napoleon Solo, este jucat de Henry Cavill, perfect pentru rolul său (ar trebui să-l lase pe Superman și să joace mai des rol de spion). O altă surpriză plăcută a fost Alicia Vikander. După ce am văzut-o în Ex Machina (film care merită vizionat!), Alicia este una dintre actrițele mele preferate. În film, ea este Gaby, o mecanică din Germania de Est (RDG). Cei doi spioni cred că tatăl ei este forțat să lucreze la proiectarea bombei atomice. Pentru a-l găsi, spionii trebuie să ajungă la unchiul lui Gaby. Astfel, ea devine o parte importantă a misiunii. Spionul rus, Illya Kuryakin, este jucat de Armie Hammer, iar Elizabeth Debicki este Victoria, capo di tutti capi, cea care conduce organizația criminală.


Recunosc că, pe partea de comedie, filmul este foarte bun. L-am urmărit cu plăcere și am râs cu poftă. Sunt momente pline de comic de situație și momente cu comic de personaj. Personajele sunt foarte carismatice, iar conflictul dintre cei doi spioni este amuzant. Îmi place că personajele sunt păstrate în niște limite, nu sunt împinse spre ridicol. Sunt amuzanți, dar sunt spioni și știu să-și facă treaba... de obicei. Nici Gaby nu este mai prejos. Nu este un personaj de umplutură, ci unul de care te atașezi și pe care-l simpatizezi destul de ușor (să nu mai spun că Alicia Vikander e foarte simpatică, expresivă și carismatică).


În ultimul sfert din film, atmosfera se schimbă brusc, ceea ce nu mi-a plăcut. Dintr-o comedie foarte plăcută, Guy Ritchie ne trece într-o poveste serioasă, cu multă acțiune și întorsături de situație. Deși bine regizate (în special mișcările camerei, care-i urmărește pe cei doi spioni aflați într-o urmărire și ne arată poziția fiecăruia), aceste secvențe par în plus, dintr-un alt film. Nu am putut să iau acțiunea prea în serios, după ce, timp de trei sferturi din film, am privit o comedie. Nici povestea nu prea-l ajută. Nu are o poveste foarte bună și nici un antagonist ce merită numit antagonist.  

VERDICT: Agentul de la U.N.C.L.E. este o comedie foarte bună, cu personaje plăcute, jucate de actori carismatici, dar care încearcă să devină un film serios și eșuează. Bun de văzut pentru genul de entertainment pe care-l oferă, deși povestea îl trage în jos și nu va rezista trecerii timpului. Dacă se limita doar la comedie, ar fi fost și mai bun.

NOTA MEA: 7.5


luni, 17 august 2015

Darul: timpul nu rezolvă totul

V-ați gândit vreodată că un gest, un cuvânt, o privire, ceva ce facem fără să ne dăm seama, poate să binedispună sau, din contră, să strice întreaga zi a unei persoane? Nu suntem conștienți de toate acțiunile noastre, dar, atunci când greșim, putem fi suficienți de maturi pentru a ne recunoaște greșeala și a ne cere scuze? Doar pentru că tu ai uitat trecutul nu înseamnă că faptele tale au fost uitate, ni se spune în filmul Darul (The Gift). Deși părea un film thriller ce urmărește tradiționala formulă a Hollywoodului, The Gift este mult mai matur, complex și profund decât poate părea în trailer. O întâmplare din trecut se transformă într-o răzbunare, în prezent.

În această vară, mi-au plăcut mult două filme: Ex Machina și The Gift. Ambii regizori, Alex Garland și Joel Edgerton s-au aflat la debutul lor regizoral, ceea ce este impresionant. În The Gift, scriitorul, regizorul și actorul Joel Edgerton vine cu o poveste puternică, ce are două centre de interes: relația dintre Simon (Jason Bateman) și soția sa (Rebecca Hall) și relația dintre Simon și fostul său coleg, Gordo (Joel Edgerton). Povestea începe când cuplul se mută din Chicago într-o suburbie din Los Angeles. Deși cei doi duc o viață aproape perfectă, dorind să-și întemeieze o familie și să trăiască fericiți, scenariul lor se schimbă odată cu întâlnirea lui Gordo. Fost coleg de liceu cu Simon, Gordo pare o persoană foarte altruistă, prietenoasă, vrea să-i ajute pe cei doi să se acomodeze în noua casă și încearcă să-și consolideze relația cu Simon. Intențiile sale ies la iveală când începe să le facă vizite neașteptate celor doi și să se implice în această relație mai mult decât ar trebui. Când Simon încearcă să rupă legătura cu el, Gordo îi spune că nu a uitat trecutul și încearcă să se răzbune.



Este interesant cum se dezvoltă povestea în jurul cuplului. Relația dintre Simon și soția sa, Robyn, nu este foarte afectată de evenimentele din prezent, ci de cele din trecut. O femeie care s-a căsătorit cu bărbatul pe care-l iubea află că acesta nu este așa cum îl credea, iar acest fapt o face să-și pună întrebări și să-și dorească să afle adevărul. Simon, pe de altă parte, încearcă să ascundă trecutul. Când prezența lui Gordo începe să-i amenințe relația, devine violent, dezvăluind cine este cu adevărat. Dar, cu siguranță, cel mai bine construit personaj este Gordo. Mi s-a părut antagonistul perfect. Un om care a suferit din cauza altcuiva, care acum dorește să se răzbune, dar este suficient de matur încât să înțeleagă că nu va rezolva nimic prin violență. Gordo este blând, bun, calm, iar aceste calități ale sale nu se schimbă, nu se transformă într-un obsedat ce-și dorește doar răzbunare.



Cu multe întorsături de situație, o poveste bună și personaje realiste, The Gift se desfășoară într-un ritm lent și nu simte nevoia de spectaculos din filmele de Hollywood. Filmul este spectaculos prin felul în care reușește să redea povestea: toate personajele sunt calme, calculate, dar tensiunea ce apare din cauza faptului că nu-l mai cunoști pe cel de lângă tine creează o atmosferă apăsătoare. Un alt plus al filmului este lipsa violenței fizice. Răzbunarea nu se rezumă doar la tortură fizică, iar antagonistul înțelege asta. El vrea să-l facă pe cel ce l-a rănit să-i simtă suferința și va face asta într-un mod psihologic, prin implantarea unei idei.

Uneori este mai simplu să repari o greșeală atunci când îți dai seama ce ai făcut decât să crezi că timpul va rezolva totul. 

NOTA MEA: 9 7
Erată: În urma revizionării, mi-am dat seama că, deși ideea e bună, filmul nu e la fel de bun, motiv pentru care nota mea se modifică de la 9 la 7.