miercuri, 4 februarie 2015

The Imitation Game: și geniile au dramele lor


Într-un an plin de filme bune, care îmbogățesc cinematografia prin concept, regie sau tehnică, regizorul norvegian Morten Tyldum propune la Oscar The Imitation Game, un film biografic puternic, impresionant și bine structurat, dar căruia îi lipsește acea proprietate de nou, unic, care să-l facă un puternic competitor pentru cele mai dorite premii ale filmului.


Jocul Codurilor, așa cum a fost tradus în limba română, spune povestea matematicianului britanic Alan Turing și încercarea sa de a descifra codul nazist enigma din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Deși a reușit să spargă codul și să ajute Forțele Aliate să câștige războiul, lui Turing i-au fost uitate toate aceste merite în 1952, când a fost acuzat de homosexualitate (considerată ilegală). Acesta alege tratamentul cu estrogen în locul închisorii, tratament care-i va afecta trupul și creierul. Doi ani mai târziu, Alan Turing se sinucide.

Distribuția este foarte bună, în special Benedict Cumberbatch în rolul lui Alan Turing. Cei care au văzut serialul Sherlock (2010), unde Sherlock Holmes este interpretat tot de Cumberbatch, vor remarca și admira asemănările dintre cele personaje: două genii, dar care nu pot înțelege natura umană și nu se pot integra în societate. Totuși, aici, Benedict își depășește propriile limite prin interpretarea extraordinară, convingătoare și, în final, dramatică și emoționantă. Va fi o luptă strânsă la Oscar la categoria cel mai bun actor în rol principal între Benedict Cumberbatch și prietenul său, Eddie Redmayne, în filmul biografic despre Stephen Hawking, The Theory of Everything.  Pe de altă parte, nu am fost încântat de interpretarea Keirei Knightley și nu mi se pare justificată nominalizarea la Oscar. Nu pot să nu mă gândesc la Oscarul câștigat de Anne Hathaway în Les Misérables (2012) pentru prestația ei de 15 minute...



Regizorul Morten Tyldum centrează povestea pe devotamentul și implicarea lui Alan Turing de a rezolva codul enigma. Astfel, partea afectivă trece în plan secund, dar nu rămâne nedezvoltată. Filmul are trei linii temporale, prezentate alternativ: adolescența (1928), războiul și perioada postbelică (1951). Am fost plăcut surprins de construcția filmului. În prima secvență, îl vedem pe Alan Turing în 1951, la interogatoriu. Nu-l auzim vorbind. Flashback cu puțin timp în urmă. Se aude vocea lui Turing în fundal. Deși se adresează polițistului, eu am perceput mesajul ca pe un monolog adresat: Vei asculta cu atenție și nu mă vei judeca până nu-mi termin povestea. Dacă nu-mi poți respecta cererea, te rog să părăsești încăperea. Dacă decizi să stai, ține minte că tu ai ales să fii aici. În primele secvențe din film, personajul principal este construit cum grano salis. Umorul subtil și inteligent m-au făcut să simpatizez personajul și să privesc cu interes filmul. Alternanța celor trei linii temporale asigură dinamicitatea și înțelegerea în profunzime a personajului. Povestea nu ne oferă detalii inutile și fiecare aspect al vieții lui Alan Turing este prezentat la momentul potrivit.


În ceea ce privește caracterizarea personajului, filmul ne arată atât partea cognitivă, cât și partea afectivă. Nu mă refer la relația dintre Alan Turing și Joan Clark, ci la drama interioară a protagonistului: vulnerabilitatea geniului, inadaptarea în societate, moartea unei persoane dragi și, în cele din urmă, pierderea scopului și a motivului de a trăi.

The Imitation Game este un film biografic foarte bun, care m-a ținut captivat și m-a surprins în unele momente. Nu este un film foarte emoționant, dar m-a făcut să încerc să înțeleg personajul și drama sa interioară care l-a împins spre sinucidere la vârsta de doar 41 de ani. Deși nu cred că va reuși în cursa pentru Oscaruri, acest film merită văzut, revăzut și apreciat.

NOTA: 9 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu