East European Comic Con 2015: voluntariat, muncă și distracție

După dealuri: reușește să ajungă departe?

În lista mea interminabilă cu filme de văzut se strecoară, ocazional, câte un film românesc, ce încearcă să-mi atragă atenția, să-mi spună că și-n România se poate. Știu că se poate, iar, în ultimii ani, se poate din ce în ce mai bine. Am fost oarecum reticent cu filmul românesc, dar, după ce-am vizionat mai mult film european, am încercat să-l privesc dintr-o altă perspectivă, să-l înțeleg în totalitate. Acesta este și cazul filmului din 2012 al lui Cristian Mungiu, După dealuri. Prima dată, l-am discreditat complet, în ciuda premiilor câștigate. A doua oară, surprinzător, mi-a plăcut, am văzut și analizat multe elemente pe care le ignorasem. Să vedem, așadar, ce vrea să ne spună acest film.

Premiat pentru cel mai bun scenariu la Cannes, După dealuri (bazat pe o poveste reală) urmărește viața Voichiței, o fată plecată de la orfelinat, ce-și găsește adăpost într-o mânăstire. Reuniunea cu buna ei prietenă, Alina, o va pune pe Voichița într-o dilemă: alegerea dintre relația cu Alina sau legătura cu Dumnezeu. Scopul Alinei este de a o lua pe Voichița cu ea în Germania. Din cauza refuzului prietenei de a pleca, Alina îi privește pe cei aflați la mânăstire și pe Dumnezeu drept inamici. Deznodământul tragic o va face pe Voichița să se întrebe ce vrea cu adevărat Dumnezeu de la noi. Cele două fete, premiate, de asemenea, la Cannes, joacă foarte bine, deși s-au aflat la debut. Cosmina Stratan (Voichița) și Cristina Flutur (Alina) oferă o interpretare puternică și convingătoare. De remarcat a fost și Valeriu Andriuță, în rolul preotului, pe care l-am urmărit cu plăcere, datorită aspectului plăcut și vocii liniștitoare (ca de preot).

Mi-au plăcut mult regia (Cristian Mungiu) și imaginea (Oleg Mutu). Mare parte din poveste se petrece în interiorul mânăstirii, ceea ce creează o atmosferă de mister; ni se prezintă un loc oarecum obișnuit, în care se petrec lucruri... mai puțin obișnuite. Se folosesc, în special la dialog, cadre lungi, lipsite de dinamism (au doar o mișcare ușoară a camerei). Unele cadre, filmate noaptea, la lumina lumânării, par un tribut adus filmului lui Kubrick, Barry Lydon (1975). De privit și analizat cadrele-secvență din finalul filmului. Primul, în timpul dialogului din mânăstire dintre polițist și preot (vedeți focalizarea - pe Voichița). La al doilea, în final, cel din mașină, observați mișcarea camerei (zoom in). Filmul se încheie brusc, în stilul lui Mungiu (la fel ca în 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile). De asemenea, vedeți îmbrăcămintea Voichiței. De ce, după ce în întregul film a fost îmbrăcată în negru, în haine călugărești, poartă acum crem?

În afară de relația Voichița – Alina, Voichița – Dumnezeu și viața la mânăstire, regizorul creează o satiră despre România. Cu unele personaje aproape caricaturale, Mungiu prezintă o țară îndoctrinată de religie (vezi comportamentul măicuțelor, oamenii care vin “în turmă” la mânăstire, semnul de la intrare: Aceasta este casa lui Dumnezeu. Interzis celor de alte religii. Crede și nu cerceta.), o țară în care sistemul medical e la pământ (absența ambulanței), unde fetele rămân însărcinate la 15 ani (apare la un moment dat, în spital), iar cei proști (chiar retardați) iau decizii importante (vezi fratele Alinei).   

Prin scenariu, regie și actori, După dealuri devine un film important pentru cinematografia românească. Deși greu de suportat pentru cei neobișnuiți cu stilul european și românesc, filmul ar trebui vizionat nu neapărat pentru cultură cinematografică, ci pentru perspectivele pe care le oferă. Fiecare spectator poate vedea filmul în mod diferit: un film de groază (exorcizare și moarte), comedie (satira despre România și religie), dramă/psihologic (povestea orfanelor Voichița și Alina).

NOTA: 8

Låt den rätte komma in (2008) VS Let me in (2010)

Vampir – o creatură malefică, a nopții, care ucide oameni fără milă pentru a-și satisface pofta de sânge, nu? Nu. Dacă vampirul este o ființă blestemată, a cărui singură posibilitate de supraviețuire este hrănirea cu sânge? Povestea scriitorului suedez John Ajvide Lindqvist urmărește o fată vampir de 12 ani și blestemul care o face anormală. Eli s-a născut de gen masculin, iar, în momentul povestirii, are 220 de ani. A fost transformat în vampir la vârsta de 12 ani și castrat, în locul organelor genitale având doar o cicatrice.

Povestea vampirului atipic a fost repede ecranizată. La 4 ani după apariția cărții, s-a lansat adaptarea suedeză, cu numele Låt den rätte komma in (Let the right one in, 2008), în regia lui Tomas Alfredson. Cum un remake la un film străin bun e aproape inevitabil, în 2010 este lansată adaptarea americană, Let me in, al lui Matt Reeves. 

Oskar / Owen este un băiat timid, de 12 ani, care este batjocorit de colegi și dorește să se răzbune cumva. Într-o noapte, întâlnește o fată ciudată, numită Eli / Abby, pe care o simpatizează și ajunge să o iubească. Modul în care este spusă această frumoasă și ciudată poveste de dragoste dintre un băiat și un vampir rămâne la alegerea regizorului. 

- SPOILER ALERT! - Cea mai mare diferență este sesizabilă chiar din prima secvență. În varianta suedeză, în primul cadru, nocturn, zăpada se așterne în oraș, în timp ce Oskar îi privește pe Eli și îngrijitorul ei, sosiți în noua locuință. În varianta americană, linia temporală nu mai este respectată, în prima secvență, o ambulanță îl transportă la spital pe însoțitorul fetiței-vampir, care are fața mutilată. Ajuns în spital, acesta se sinucide. Următoarea secvență ne duce în urmă cu două săptămâni, la sosirea celor doi în oraș.  Tomas Alfredson preferă o perspectivă artistică, ce va fi evidențiată în mai multe momente-cheie din film, în timp ce Matt Reeves mizează pe varianta americană, ce dorește să capteze atenția și să stârnească interesul privitorului de a vedea restul poveștii.

Înainte de a compara secvențele importante, trebuie menționați tinerii actori care au încercat să personalizeze misteriosul cuplu. În rolul băiatului îi avem pe Kåre Hedebrant (Oskar) și Kodi Smit-McPhee (Owen). Ambii oferă o interpretare decentă personajului. În cazul fetei-vampir, interpretată de Lina Leandersson (Eli) și Chloë Grace Moretz (Abby), am avut parte de o surpriză. Lina joacă, pur și simplu, excelent. Părul lung și negru, ochii mari, pătrunzători și misterioși, vocea groasă (dublată în post-producție) și contrastul dintre aspectul de copil și mentalitatea de adult creează un personaj unic, pe care l-am urmărit cu plăcere în fiecare moment. Gesturile, expresiile au fost cu atenție coordonate de către regizor, astfel încât am fost captivat. Prin comparație, vampirul lui Matt Reeves este pal, lipsit de personalitate, ce arată ca orice fată normală de 12 ani.

Sunt trei secvențe care mi-au rămas în minte:

“Pune-te în locul meu!”

Una dintre cele mai importante secvențe este transformarea lui Eli / Abby în fața lui Oskar / Owen. Dorind să facă un pact de sânge, băiatul își provoacă o rană din care curge sânge. Fata-vampir, înfometată, își arată latura monstruoasă în fața băiatului pentru prima dată. Alfredson își umanizează creatura, îi arată suferința. Reeves recurge la o transformare hidoasă, într-un vampir-zombie. Mi-a plăcut mult secvența din filmul suedez în care Eli îi explică lui Oskar despre blestemul ei în speranța că o va înțelege: “O fac pentru că sunt nevoită. Pune-te în locul meu!”

A doua secvență, care are un impact deosebit doar în filmul suedez, cuprinde un fir narativ secundar. După ce fata-vampir se transformă în fața băiatului, fuge de el și, pentru a-și potoli foamea, atacă o femeie pe stradă. Aceasta supraviețuiește și se transformă în vampir. Ajunsă în casa unui prieten cu foarte multe pisici, acestea simt că femeia nu mai e om și sar pe ea pentru a o mușca. Mai târziu, în timp ce se află în spital, femeia preferă să moară decât să ducă o asemenea viață, așa că-l roagă pe asistent să lase lumina soarelui să intre în încăpere. Face combustie spontană și își încheie viața într-un foc purificator.

După ce Eli / Abby este nevoită să plece din oraș pentru a nu fi capturată, Oscar este prins de niște bătăuși, la o piscină, și ținut cu capul sub apă. Fără vreo posibilitate de evadare, acesta își acceptă sentința. Totuși, primește ajutor. Eli / Abby se întoarce la el. Are loc un masacru.  Varianta suedeză abordează acest moment într-un cadru lung, în care, în prim-plan, Oskar este ținut cu capul sub apă, iar în spatele său vedem bucăți din bătăușii de la suprafață, uciși de Eli. În varianta americană, Reeves dorește o secvență nocturnă, iar masacrul este filmat într-un ritm mai alert, cu mai multe cadre.

Aceste două filme demostrează că o poveste poate fi spusă în nenumărate moduri. Părerea mea este că originalul este o capodoperă și nu avea nevoie de un remake în stil american. Nu mi-a plăcut remake-ul pentru că-i lipsește profunzimea oferită de Lina Leandersson în rolul lui Eli, dialogul dintre cei doi și arta lui Tomas Alfredson. Deși filmul lui Matt Reeves este apreciat de majoritatea oamenilor, eu îl consider un exemplu de “așa nu”, un film ce nu reușește nici pe departe să se apropie de frumusețea filmului original.