Mission: Impossible - Rogue Nation: nimic nu e imposibil

Și... PLAY! La 19 ani de la lansarea francizei, apare al 5-lea film, Mission: Impossible - Rogue Nation, care preia părțile bune de la predecesorii săi și oferă o experiență cinematografică cel puțin la fel de bună ca în trecut. Cum fiecare film a avut un regizor diferit, a venit rândul regizorului-scenarist Christopher McQuarrie (câștigător al Oscarului pentru scenariul la “The Usual Suspects / Suspecți de serviciu”) să-și arate talentul. Producători au fost Tom Cruise (care-l joacă pe Ethan Hunt) și J.J. Abrams (care a regizat al treilea film din serie). 

Ethan Hunt și coechipierii săi trebuie să dovedească existența unei organizații teroriste secrete, denumite Sindicatul. C.I.A. consideră că totul este o invenție a lui Ethan și decide să închidă IMF (Impossible Missions Force). Hunt devine vânat atât de C.I.A., cât și de Sindicat, al cărui lider este un fost spion britanic, foarte inteligent și periculos. Totuși, nu se lasă înfrânt și, alături de echipa sa, pornește într-o nouă misiune imposibilă.

Echipa este formată din: Ethan Hunt (același Tom Cruise, neobosit și neînfricat);  Benji Dunn (Simon Pegg), care are un rol mai important decât în filmul precedent, dar replici la fel de amuzante; William Brandt (Jeremy Renner) și Luther Stickell (Ving Rhames), prezent de la primul film. Cei patru par o echipă de temut, însă micile eșecuri și schimburile de replici pot fi foarte amuzante. Filmul este cel mai amuzant din serie, depășind Ghost Protocol, iar asta se datorează în special lui Simon Pegg, care este un maestru al comediei.

Un personaj nou este Ilsa Faust (Rebecca Ferguson), o agentă britanică inflitrată în Sindicat. Îl ajută pe Ethan și, în același timp, se folosește de el, ceea ce o face un personaj cheie pentru poveste, dar cu scopuri neclare. Știm doar că merge foarte bine pe motocicletă. Ce a făcut John Woo în Mission: Impossible II e dus la un alt nivel de Christopher McQuarrie și asistăm la o urmărire pe motociclete în care Ilsa Faust fuge de băieții răi și de Hunt și Benji (care se află în mașină). După ei, în altă mașină, Brandt şi Luther, pe străzile din Maroc. Apoi, Hunt își lasă mașina și ia o motocicletă, iar urmărirea continuă. 

O altă secvență foarte bună are loc sub apă. De data aceasta, Ethan nu mai atârnă din tavan într-o încăpere foarte bine securizată, ci trebuie să intre într-un fel de rezervor subacvatic. Ceea ce ar fi trebuit să fie o simplă misiune de infiltrare și înlocuire a unui card se transformă într-un coșmar. Viața lui Benji depinde de Ethan, iar viața lui Ethan este în pericol, pentru că nu are rezervor de aer, iar secundele se scurg... O secvență foarte bine regizată și tensionată, care parcă-ți taie respirația și speri să se termine mai repede.

Cea mai mare problemă a francizei era că-i lipsesc antagoniștii puternici. Mission: Impossible III avea un antagonist bun, Davian (interpretat excelent de Philip Seymour Hoffman). Acțiunile sale erau malefice, dar haotice (era un fel de Joker). Știam că este foarte periculos și răzbunător, dar nu-l cunoșteam suficient de bine pentru a-l putea considera un antagonist memorabil. Rogue Nation aproape că repară această greșeală și-l pune pe Ethan să se confrunte cu Solomon Lane (Sean Harris). Fost agent britanic, care a ucis oameni nevinovați pentru că așa avea ordin, își dă seama că ceea ce a făcut este greșit și devine geniul criminal care conduce Sindicatul. Arma sa este inteligența și, împreună cu oamenii săi, vrea să pornească o revoluție. Este un antagonist decent, cu motivație, dar parcă nu e ceea ce voiam. Sean Harris nu pare acel spion britanic devenit un geniu criminal, ci, mai degrabă, un geniu care a fost respins de oameni și acum are o problemă cu societatea și, de aceea, își dorește o revoluție (sau răzbunare). 

Mission: Impossible - Rogue Nation reprezintă un pas înainte pentru o franciză ce nu pare să obosească (la fel ca Tom Cruise). Îmbină părțile bune din celelalte filme (întorsăturile de situație, urmăririle pe motocicletă, antagonistul periculos, cascadorii și secvențe de acțiune memorabile, umorul) și vine cu o poveste care îți dă și puțin de gândit: cum acționăm fără să ne dăm seama de consecințe, cum facem rău doar pentru a putea scăpa dintr-o situație sau pentru a ajuta un prieten. Deși mai e de lucru, franciza Mission: Impossible nu dă semne de epuizare, iar Rogue Nation are câte ceva pentru toți spectatorii. 

NOTA MEA: 7.5

15 filme care merită timpul tău

Îmi plac mult topurile și listele. Devin chiar o obsesie. Dacă văd un articol de genul "10 lucruri despre (adăugați aici cel mai neinteresant subiect posibil)", tot voi da click pe el, măcar să văd titlurile și pozele. Așa că m-am gândit ca prima mea postare oficială să fie o listă cu filme care mie-mi plac foarte mult și pe care le-aș revedea oricând. Nu am ales mai mult de un film de la un regizor, iar ordinea din listă este aleatorie.

15. Intouchables (Olivier Nakache, Eric Toledano, 2014)

Philippe (François Cluzet) este imobilizat într-un scaun cu rotile. Paralizia îl transformă într-un om sumbru, plictisit. Viața sa se schimbă când îl întâlnește pe Driss (Omar Sy), un bărbat de culoare, de la care va învăța că, oricât de grea este viața, întotdeauna poți găsi și o parte frumoasă. Un film emoționant, despre viață și speranță.

14. Chungking Express (Kar Wai Wong, 1994)

Doi polițiști în Hong Kong. Amândoi suferă din dragoste, au numai ghinion. O poveste simplă, dar foarte frumos redată prin măiestria regizorului-scenarist Wong Kar Wai. Dialogul sau, mai degrabă, monologul, este inteligent și foarte plăcut, iar personajele, deși aflate în circumstanțe banale, transformă ordinarul în extraordinar. Astfel, un săpun, un prosop sau o cutie de ananas devin prieteni gata să-ți asculte confesiunea și să-ți aline suferința.

13. Hachi: A Dog's Tale (Lasse Hallström, 2009)

Deși este probabil să fi auzit de el, acest film spune povestea unui om ce se apropie de vârsta a treia (Richard Gere), care găsește un cățel abandonat și-l păstrează. Bărbatul și cățelul devin din ce în ce mai apropiați, iar între ei se formează o legătură deosebită. Un film foarte emoționant, despre loialitate, prietenie și iubire. Pregătiți-vă multe șervețele, pentru că veți plânge.

12. 12 Angry Men (Sidney Lumet, 1957)

12 jurați trebuie să decidă soarta unui tânăr acuzat de crimă. Toate dovezile arată că el este, într-adevăr, vinovat. 11 dintre judecători vor să-l condamne, dar unul (Henry Fonda) vrea să-i dea o șansă. Cum votul trebuie să fie luat în unanimitate, acest jurat trebuie să găsească probe pentru a-i convinge pe ceilalți 11 că tânărul este nevinovat.

11. Pulp Fiction (Quentin Tarantino, 1994)

Toată lumea a auzit de Pulp Fiction. Este capodopera lui Quentin Tarantino, un regizor-scenarist care surprinde prin fiecare film cu talentul său unic de a scrie și de a regiza.

10. Citizen Kane (Orson Welles, 1941)

În 1941, tânărul regizor Orson Welles lansează Cetățeanul Kane, film considerat de unii drept cel mai bun din istorie. Kane este un multimilionar care, în momentul morții, spune un singur cuvânt: Rosebud. Lumea încearcă să afle ce înseamnă, dar viața unui om este prea complexă pentru a fi rezumată într-un cuvânt.

9. Solaris (Andrei Tarkovski, 1972)

Filmul este o metaforă despre alegerile dificile pe care trebuie să le facem, despre lupta dintre emoție și rațiune. Un psiholog (Donatas Banionis) este trimis pe o stație spațială pentru a afla de ce personalul o ia razna. Când își reîntâlnește acolo iubita, care murise de mult, psihologul începe să-și piardă rațiunea. Plin de metafore și imagini superbe, Solaris este filmul meu preferat din filmografia lui Andrei Tarkovski, deși toate merită văzute.

8. Once upon a time in America (Sergio Leone, 1984)

Pot spune că nu-mi plac filmele cu mafie, dar acesta este diferit. Sergio Leone a creat un film despre complexitatea vieții umane și ne arată personajele din copilărie până la bătrânețe. Deși este cel mai lung din această listă (3 ore și 49 de minute), este o călătorie memorabilă, iar Robert De Niro joacă excelent.

7. Amadeus (Milos Forman, 1984)

Povestea lui Wolfgang Amadeus Mozart (Tom Hulce), spusă de rivalul său, Antonio Salieri (F. Murray Abraham). Salieri crede că muzica lui Mozart este divină. Își dorește să fie și el un compozitor atât de bun, dar, când află că Mozart este o ființă vulgară, lipsită de eleganță, singura lui dorință este să se răzbune. Nu poate înțelege cum Dumnezeu l-a înzestrat pe Mozart cu un asemenea talent, iar acum este pregătit să se răzbune pe Dumnezeu și pe Mozart pentru propria-i mediocritate. Milos Forman aduce un film elegant și frumos, cu costume și decoruri care te vor scoate din realitate și te vor purta în secolul al XVIII-lea.

6. Legenda lui 1900 (Giuseppe Tornatore, 1998)

1900 (Tim Roth) este numele unui om. Un om născut și abandonat pe un vapor. Lucrătorii îl iau și-l cresc, iar copilul devine pasionat de muzică. Își petrece întreaga sa viață pe vapor, cântă și încântă, până când, ajuns la o vârstă înaintată, se confruntă cu o problemă: vaporul va fi scos din circulație și trebuie să-l părăsească. Cum va putea el, care nu a călcat niciodată pe pământ, să se adapteze într-o lume atât de mare?

5. 2001: Odiseea spațială (Stanley Kubrick, 1968)

Scenaristul Arthur C. Clarke spunea: “Dacă ați înțeles 2001 complet, înseamnă că am eșuat. Am vrut să punem întrebări, nu să oferim răspunsuri.” În “2001: Odiseea spațială”, Stanley Kubrick nu ne poartă doar printr-o frumoasă călătorie prin spațiu, ci ne obligă să ne întrebăm: Cine suntem și de unde venim? Suntem singuri în Univers? Există o ființă mai presus de om?

4. Bitter Moon (Roman Polanski, 1992)

Un film erotic, în regia lui Roman Polanski. Într-o croazieră, Nigel (Hugh Grant) și Fiona (Kristin Scott Thomas), un cuplu britanic, întâlnesc o frumoasă și provocatoare femeie (Emmanuelle Seigner). Mai târziu, Nigel îl întâlnește pe soțul ei, Oscar (Peter Coyote), un bărbat paralizat, care vrea să-i spună povestea lor. Pe când locuia în Paris, Oscar a devenit obsedat de o femeie pe care a întâlnit-o în autobuz. După despărțire, a căutat-o îndelung. Soarta i-a fost alături și a regăsit-o, iar cei doi au o relație foarte erotică. 

3. Fragii sălbatici (Ingmar Bergman, 1957)

Unul dintre filmele din tinerețe ale regizorului suedez Ingmar Bergman. Isak Borg (Victor Sjöström), un bărbat în vârstă de 78 de ani, trebuie să facă un drum de 400 de kilometri, pentru a primi o diplomă onorifică, pentru întreaga carieră. Decide să facă acest drum cu mașina, iar ceea ce pare o simplă călătorie se transformă într-o călătorie în amintiri. Un film foarte frumos, încărcat de filosofie și simboluri, ajutat de secvențe suprarealiste, Fragii sălbatici este o capodoperă despre psihologia umană și despre viață.

2. Interstellar (Christopher Nolan, 2014)

Christopher Nolan are un talent aparte: știe foarte bine cum să îmbine arta cu entertainmentul. Filmele sale sunt foarte plăcute, accesibile tuturor, dar nu-și pierd profunzimea. În Interstellar, Pământul este  aproape incababil să susțină viața, Cooper (Matthew McConaughey) este nevoit să-și părăsească familia pentru a salva omenirea. Pornind într-o călătorie prin spațiu, filmul îmbină știința cu emoția. Teoria relativității a lui Einstein și suferința tatălui care nu și-a văzut copiii de mulți ani. La nivel vizual, Interstellar este incredibil și, alături de muzica lui Hans Zimmer, ne oferă o experiență ce nu trebuie ratată.

1. Trei culori: Roșu (Krzysztof Kieslowski, 1994)

Roșu, în regia lui Krzysztof Kieslowski, este un film despre coincidențe. Întreaga noastră viață poate fi schimbată de evenimente aparent întâmplătoare. Cum ar fi să-ți întâlnești viitoarea soție într-un magazin de pantofi, în care ai intrat doar pentru că era prea cald afară? Te așezi pe un scăunel dintre rafturi și te prefaci că ești ocupat cu telefonul. În fața raftului unde te afli, este unul cu încălțăminte de damă, iar o fată neîndemânatică, negăsind niciun scaun liber, încearcă să probeze un pantof. O vezi, te ridici și o rogi să stea pe scaun. Ea se uită la tine, îți zâmbește larg și ochii îi strălucesc, de parcă i-ai salvat viața. Te îndrăgostești de zâmbetul ei. Continuați voi povestea.

Filmul spune povestea tinerei Valentine (Irène Jacob), căreia îi sare un câine în fața mașinii. Așa ajunge să-l cunoască pe stăpân, un judecător pensionat (Jean-Louis Trintignant), care stă în casă și ascultă conversațiile telefonice ale vecinilor. Treptat, Valentine și judecătorul devin apropiați, atât de apropiați, încât se pot confesa unul altuia. O poveste foarte frumoasă, despre prietenie, iubire și viață.

Pixels: copilărie, copilărie!

Nu am prins perioada când erau la modă jocurile arcade și mergeau copiii în grupuri în sălile de jocuri și făceau concursuri să vadă care-i cel mai tare. Dar am fost complice la etapa imediat următoare, când gamingul s-a mutat acasă, pe console NES. Uneori, mă jucam pe-afară, cu vecinii, alteori, stăteam în casă, cu fratele meu, și pierdeam ore în șir cu o mulțime de jocuri. Îmi amintesc că tot timpul ni se rupeau butoanele de la manete și rămânea doar o parte de plastic, ca un băț, care-mi făcea bătături în palmă. Și mai erau acele momente când alegeam din grămada de dischete un joc de care aveam chef în acea zi, dar discheta nu voia să funcționeze. Și aveam cele mai ciudate moduri pentru a o repara. O loveam, o frecam de covor, o băgam în apă. Cel mai ciudat era că, după ce o băgam în apă, mergea excelent. Asta înseamnă să știi de frică.  

Jucam Contra, Mario, Pac-Man și multe, multe alte jocuri. Aveam multe dischete, mai ales din acelea pe care scria 9 999 999 în 1. Mereu aveam încredere că mi se vor oferi 9 999 999 de jocuri și mereu eram înșelat. Cum să mai am încredere în oameni? Apoi, am crescut, aveam în comună un Internet café, unde ne strângeam și jucam Counter-Strike, Half-Life, Yu-Gi-Oh!, Warcraft III.

Și ajungem în prezent. Nu mai am timp de jocuri, am rămas doar casual gamer, strecurând ocazional în program un League of Legends sau Heroes of the Storm. Cred că vă puteți imagina cât de fericit am fost când am aflat că se va lansa Pixels, un film ce avea să-mi amintească de acele creaturi pixelate care-mi erau atât de dragi. Apoi, m-am uitat la regizor și la distribuție și entuziasmul meu copilăresc a fost înlocuit de spiritul critic. Dar i-am dat o șansă.

În regia lui Chris Columbus (Singur acasă, Omul bicentenar, Harry Potter și Piatra Filozofală), Pixels este un film despre o invazie extraterestră, Pământul fiind atacat de personajele din jocurile anilor ’80. Terra are trei vieți, iar fiecare atac care se termină cu victoria extratereștrilor înseamnă o viață pierdută. Pentru a salva omenirea, cei mai buni jucători își adună forțele. Pe de-o parte, Pac-Man, Donkey Kong, Galaga, Centipede. În cealaltă tabără, Sam Brenner (Adam Sandler), Will Cooper (Kevin James), Ludlow Lamonsoff (Josh Gad) și Eddie Plant (Peter Dinklage).

Ideea nu este originală, am mai văzut-o, într-o mică sau mare măsură, în producții precum Old School vs. New School și Video Game High School de la RocketJump sau Scott Pilgrim vs. the World, în regia lui Edgar Wright. Dar un Pac-Man imens, care înghite totul în calea sa... asta chiar voiam să văd. Pixels are efecte speciale bune și un fir narativ pe care-l pot suporta. Are și o referință la Ghostbusters, deci totul pare în regulă. Dar e ceva, ceva ce a ruinat întregul film, care aproape m-a făcut să plec din sala de cinema.

Umorul. Da, umorul. În afară de Peter Dinklage, care are o interpretare decentă, toți ceilalți actori joacă foarte prost și-și creează niște personaje-caricaturi. Filmul încearcă prea mult să fie o comedie și eșuează lamentabil. Personajele sunt foarte stupide (și acum înțeleg de ce toată lumea spune că Adam Sandler are cele mai proaste comedii). Aveam ceva respect pentru Chris Columbus, dar a cam dispărut acum, pentru că a acceptat să regizeze această mizerie. Filmul își bate efectiv joc de mine, mă crede un copil cu ceva sindrom Down, și-mi livrează niște glume la care nu ai cum să râzi. Umorul din Pixels nu e prost, e depresiv. Mai aveam puțin și plângeam la acele glume. De câteva ori am vrut să plec din sală, dar am rămas până la final.

Pixels a avut și unele părți și referințe bune, iar unii poate că agreează și chiar râd la acest tip de umor. Dar eu nu l-am putut suporta. Și, pentru că mi-a ruinat întreaga experiență, nu am cum să iert acest film. Nu mi-a plăcut, nu vreau să mai aud de el. Putea să iasă ceva frumos, dar l-au stricat. Păstrați-vă banii, păstrați-vă nervii.

NOTA MEA: 3

Familia Bélier: comedie, dar spectatorii plâng

Știu de acest film încă de când a intrat în cinema, dar nu am avut suficientă curiozitate încât să văd un trailer sau să fiu interesat de el. Nu-mi plac filmele despre persoanele cu dizabilități. Mai mult, filmul era în limba franceză. Îmi displace această limbă (traume din școala generală), dar am și momente când îmi place mult. Oricum, am nevoie de curaj pentru a vedea un film în franceză.  

Lucram la cinematograf. Așteptam să iasă clienții din sală. Trec pe lângă mine, dar unul mă privește și-mi spune din mers, aproape cu reproș: “Spuneți că e comedie, dar toată sala plânge”. Acest comentariu a fost suficient. Am vrut să văd filmul. 

Familia Bélier este despre o familie de fermieri, dar tatăl, mama și fiul, Quentin, sunt surdomuți. Paula, sora mai mare a lui Quentin, este singura care poate vorbi și auzi, așa că ea este cea care se ocupă de vânzarea produselor de la fermă. Duc o viață normală, liniștită, până când Paula se înscrie în corul școlii. Profesorul de muzică îi remarcă vocea deosebită și vrea să o trimită la o școală din Paris. Muzica, pentru Paula, devine o pasiune și un refugiu. Se confruntă atât cu un conflict interior (să rămână la fermă pentru a-și ajuta părinții sau să-și urmeze visul), cât și cu un conflict exterior (părinții nu-i înțeleg visul și nu vor să o lase să plece, nu vor să rămână fără ea).

Deși sunt strecurate momente comice, filmul este învăluit, fără să fii conștient, într-o atmosferă tristă, unde fiecare personaj se confruntă cu schimbările ce apar. Mama se învinovățește că nu și-a făcut treaba suficient de bine, că suferă de un handicap care nu i-a permis să ducă o viață normală și care a făcut-o să-i disprețuiască pe cei care nu sunt surdomuți. Vestea că fiica ei are o voce minunată, pe care ea nu o poate auzi, o face să sufere. Nici tatălui nu-i place ideea ca fiica lor să plece de acasă, dar suferă în tăcere. Pentru Paula, alegerea dintre a rămâne la fermă sau a pleca la Paris pentru a-și urma visul este una grea.

În cele din urmă, Paula decide să rămână la fermă, însă tatăl își dă seama că e mai bine să o lase să-și urmeze visul, așa că pleacă împreună la audiție. Ajung în sală. În fața Paulei, juriul, iar pe scaunele din spate stau părinții și fratele ei. Cu emoție, se apucă de cântat. Cântecul se transformă într-o confesiune, devine emoție. Își privește părinții și le transmite mesajul cântecului în limbajul surdomuților: “Dragii mei părinți, plec. / Vă iubesc, dar plec. / Nu voi mai fi aici la noapte. / Nu fug, zbor. / Mă înțelegeți? Zbor.” Cu lacrimi în ochi, părinții îi ascultă cântecul.

Familia Bélier este un film emoționant, despre familie, iubire și visuri. Este un film despre realitate, unde fiecare om are dorințele sale, iubește, simte. A înțelege că a-l lăsa pe cel drag să-și urmeze visul, deși această decizie te întristează, este o dovadă de curaj și, mai ales, o dovadă de iubire. Un film frumos, care ne face să ne gândim la ce e cu adevărat important. Într-o vară plină de filme pentru mase, superficiale, Familia Bélier este exact ce aveam nevoie pentru a ne reaminti ce ne face să fim oameni: emoția. Dacă sunteți părinți și copilul dumneavoastră urmează să plece la facultate, amânați vizionarea filmului, pentru că veți plânge.

NOTA MEA: 8.5

Din lipsa unui trailer bun, vă las o frumoasă melodie:

Ant-Man: e prea târziu să-i schimbăm numele?

Iron Man, Thor, Captain America, Hulk, Black Widow, Hawkeye, Ant-Man. Stai, ce? Cine este acest Om-Furnică? E plăcut să vezi că, pe lângă personajele care au devenit deja colosale în Marvel Cinematic Universe (MCU), Marvel se gândește și la personajele mai puțin cunoscute. Cred că orice fan Marvel știa de Ant-Man, dar, cum eu sunt doar un trecător și nu mă interesează în mod deosebit comic-books, am aflat de existența acestui personaj de-abia când am auzit că apare într-un film. Deși parte din MCU, Ant-Man poate fi văzut independent, pentru că merge mai mult pe comedie și pe personaje. Asta mă bucură, pentru că filmele recente păreau doar piese dintr-un mozaic (pentru că nu-mi place cuvântul puzzle) mai mare. (Pe cine păcălesc? Mozaicul e gata. De-abia aștept să apară Captain America: Civil War și Avengers: Infinity War.)

Savantul Hank Pym (Michael Douglas) descoperă, în tinerețe, o incredibilă formulă prin care un om poate ajunge la dimensiunile unei furnici. Bineînțeles, formula sa poate fi folosită spre bine sau spre rău, dar, cel mai probabil, va fi folosită pentru rău, așa că decide să o păstreze secretă. Mulți ani mai târziu, la pensie, află că ucenicul său, Darren Cross (Corey Stoll), care i-a preluat compania, e pe punctul de a-i reproduce formula. Îngrijorat, Pym trebuie să găsească o soluție pentru a-i opri cercetările. Soluția sa are și un nume: Scott Lang (Paul Rudd). El este un hoț foarte priceput și, alături de Hank și fiica sa, Hope (Evangeline Lilly) trebuie să salveze lumea, să împiedice tehnologia de micșorare să ajungă pe mâini greșite.

Filmul păstrează un echilibru între acțiune, dramă și comedie. Personajele nu sunt sufocate de acțiune. Relația dintre Hope și tatăl ei, Hank, este instabilă. Soția lui Hank a murit și, de-atunci, relația dintre el și Hope s-a răcit, ea simțind că i se ascunde adevăratul motiv al morții mamei sale. Această misiune îi aduce aproape, fiind nevoiți să colaboreze și, treptat, să-și recunoască greșelile. Scott Lang, proaspăt ieșit din pușcărie, își dă seama că trebuie să se schimbe, să câștige bani cinstiți. Deși soția sa l-a părăsit și s-a căsătorit cu un polițist, Scott are o fetiță pe care o iubește și de care știe că trebuie să aibă grijă. Schimburile amuzante de replici dintre Scott, Hank și Hope ne aduc mai aproape de personaje. 

Să nu uităm nici de celelalte personaje, mai ales de Luis (Michael Peña), care are numai replici amuzante. Totuși, cel mai simpatic personaj este fetița lui Scott, Cassie (Abby Ryder Fortson), pe care nu ai cum să nu o îndrăgești. Singurul personaj care mi s-a părut subdezvoltat este antagonistul, Darren Cross. Așa s-a întâmplat și în Gardienii Galaxiei. Se merge mult pe comedie și pe dezvoltarea protagoniștilor și se uită de antagonist. M-ar deranja în mod deosebit dacă filmul nu ar avea momente comice, pentru că, în acel caz, antagonistul ar fi o parte foarte importantă a poveștii. Dar, în cazul de față, mai trecem cu vederea.

La nivel vizual, filmul este incredibil. Cadrele macro cu furnici și cu micuțul Om-Furnică sunt uimitoare. Tindem să ne raportăm la lucruri mai mari decât noi, considerându-ne mici, dar cât de mici suntem în raport cu o furnică? Primul moment în care Ant-Man a devenit micro m-a lăsat cu gura căscată. Într-o cadă, în baie, printr-o singură apăsare de buton, Scott devine cât o furnică. Ceea ce înainte era o cadă devine precum Marele Canion, iar jetul de apă ce curge din robinet parcă e un tsunami catastrofal.

Inițial, regizorul trebuia să fie Edgar Wright, care-mi place mult pentru felul său de a crea comedie vizuală. Veți remarca, sunt sigur, situațiile amuzante, la nivel vizual, mai ales când povestea se joacă cu perspectiva dintre mare și mic. Vedem cum Omul-Furnică e pe punctul de a fi lovit de un tren, imediat după avem un plan general cu trenul de jucărie care se dezmembrează (secvența se regăsește și în trailer). Mă bucur că o parte din scenariul lui Wright s-a transformat în film, chiar dacă de regie s-a ocupat Peyton Reed, un regizor cu portofoliu slăbuț, dar care și-a făcut bine treaba.

Ant-Man este filmul care încheie Faza a II-a din MCU, urmând Faza a III-a, cu Captain America: Civil War, unde îl vom avea și pe Spider-Man. Foarte amuzant și plăcut de urmărit, Ant-Man este un film bun pentru o seară de weekend, iar, pentru fanii Marvel, este un must see, pentru că ni se promite că Ant-Man se va întoarce, vom vedea când. Sunt două secvențe ascunse: una după creditele principale și a doua, dacă aveți răbdare până atunci, la final. Nu vă dau spoilere, vă las să vă bucurați de ele. 

NOTA MEA: 8

Terminator Genisys: Vino cu mine dacă vrei să trăiești!

V-am mințit în mesajul din titlu. A fost doar o strategie de marketing, pentru a vă face să dați click și să citiți recenzia. Tot la fel de frumos și subtil ne minte și Terminator Genisys, film pe care urmează să-l terminăm în rândurile ce urmează. Acesta este al cincilea film din franciza Terminator, după două filme care au făcut istorie și au revoluționat cinematografia și alte două filme care au fost atât de bune, încât le-am uitat complet și nu am de gând să le revăd vreodată.

De ce am spus că ne minte? Trailerele ne-au promis o poveste nouă, care alterează linia temporală și, în același timp, vine cu elemente noi, care să mărească universul creat de James Cameron. Nici viitorul nu mai e ce-a fost, asta vrea să ne spună filmul. Ne arată cum a fost trimis în timp primul T-800, pentru a o ucide pe Sarah Connor (Emilia Clarke), urmat imediat de Kyle Reese (Jai Courtney). În timpul teleportării, John Connor (Jason Clarke) este atacat, iar Kyle Reese ajunge într-un trecut alternativ, unde Sarah nu mai este o femeie slabă, ci războinica pe care o vedem în Terminator 2. Ea cunoaște viitorul din care vine Kyle, pentru că a fost antrenată încă din copilărie de un Terminator (Arnold Schwarzenegger) trimis în timp de către un personaj misterios.

O altă schimbare în linia temporală este apariția lui T-1000 (Byung-hun Lee), care nu mai merge în 1997, ci are ca scop uciderea lui Kyle Reese la sosirea lui, în 1984. Ați înțeles? Deci, Sarah Connor și Terminatorul ei (numit Tataie) se întâlnesc, în 12 mai 1984, cu T-800 din T1, cu T-1000 din T2 și cu Kyle Reese. Toată gașca de mafioți e prezentă. Ar putea la fel de bine să pună de-un ceai și să dezbată ce se mai întâmplă cu liniile astea temporale. Apoi, Sarah și Kyle să facă un John, că așa-i frumos.

Lăsând ceaiul deoparte (că nu face bine la circuite), Terminator Genisys este plin de referințe către filmele lui Cameron. Nu știu cum ar putea fi numit: sequel, reboot, remake? Este, mai degrabă, un film făcut din materiale reciclate. Referințele sunt faine, bucură orice fan, dar parcă sunt prea multe. Secvențele sunt uneori copiate chiar cadru cu cadru din vechile filme, iar cele mai multe momente sunt reciclări. Să dau doar câteva exemple:

Momentul din Terminator Genisys – Momentul original

• T-1000 se transformă în Kyle și Sarah trebuie să aleagă între cei doi – T-1000 se transformă în Sarah;
• Tataie intră într-un spital cu un ursuleț de pluș, camuflaj pentru o armă – T-800 apare în fața lui John cu o cutie în care se află o armă; 
• [SPOILER] T-800 / Tataie se sacrifică eroic pentru a o salva pe Sarah – T-800 se sacrifică eroic pentru binele umanității;
• T-800 îl atacă pe John, iar secvența e filmată în așa fel încât să credem că a fost rău tot timpul -  T-800 se întâlnește cu Sarah și momentul e filmat în așa fel încât el să pară antagonistul;
• Planul de a distruge Cyberdyne folosind bombe - Planul de a distruge Cyberdyne folosind bombe;

De ce am spus că ne minte frumos? Deși se folosește mult de primele două filme și reciclează momente, filmul nu mi-a displăcut. Dacă sar peste unele probleme (pe care le voi enumera mai jos), pot chiar să afirm că mi-a plăcut. Îl priveam cu interes, mai ales la următoarele două secvențe: întâlnirea lui Tataie cu T-800 și confruntarea dintre Tataie și John Connor, unde cei doi se luptă corp la corp (bătaie între Terminatori!). Un atu important este umorul. Micile conflicte dintre Sarah, Kyle și Tataie m-au făcut să zâmbesc. Momentele comice din celelalte filme sunt și ele readuse în Genisys, așa că-l vom vedea pe Tataie încercând să zâmbească sau să facă glume. 

Cu personajele suntem cu toții familiarizați. Cu actorii, mai puțin. Emilia Clarke mi s-a părut o alegere neinspirată, pentru că nu am crezut că i se potrivește rolul, dar, pe parcurs, m-am obișnuit cu ea. A avut o interpretare decentă, chiar bună. La fel pot spune și despre Jason Clarke în rolul lui John Connor. Are o voce calmă, blândă, care, alături de cicatricea de pe față, îl fac un antagonist badass. Și, bineînțeles, Arnold Schwarzenegger, care este la fel de carismatic ca întotdeauna. Îmi place mult că l-au dezvoltat pe Tataie, l-au pus în centrul poveștii și i-au dat replici bune. În cele din urmă, un film Terminator fără Arnold Schwarzenegger nu se poate numi Terminator.

Filmul are două lucruri care mi-au displăcut. John Connor este prea puțin dezvoltat. Știm doar că e atacat și transformat în Terminator (trailerul a avut grijă să ne strice surpriza), după care singurul său scop este să asigure crearea Skynet, chiar dacă asta înseamnă uciderea propriilor părinți. Da, e un terminator fain și efectele sunt bune, dar ce facem cu povestea? Chiar și T-800 din T1 era mai motivat și mai bine dezvoltat. La fel de puțin dezvoltat este și Skynet (care apare în formă umană). Voiam să știu de ce au ales John și Skynet această cale, de ce vor să extermine omenirea. În schimb, scenariștii îmi zic doar: “Îl vezi pe John Connor? E rău. Obișnuiește-te cu ideea”. Păcat... Celălalt lucru care mi-a displăcut a fost trailerul. În mama lui de trailer, a stricat toate plot twist-urile din film... Mulțumesc creatorilor că-mi zic din trailer că John Connor e rău, că s-a schimbat linia temporală, că T-800 se întoarce și e bătrân și bun, că apare și T-1000. Trailer de Zmeura de Aur...

Acesta este Terminator Genisys. Dacă accepți că John Connor și Skynet sunt răi de la natură și vor rămâne așa indiferent de situație, filmul este o experiență plăcută, cu momente ce-i vor bucura pe cei nostalgici și cu un Schwarzenegger mai în formă ca niciodată. Spre deosebire de alte remake-uri / sequeluri / rebooturi, făcute doar pentru a stoarce și ultimul ban din franciză (acesta fiind și cazul filmelor Terminator 3: Rise of the Machines și Terminator Salvation), Terminator Genisys are ceva potențial și e capabil să ducă mai departe franciza, neuitându-și bunicii și mergând într-o direcție nouă.

Mă voi întoarce! Cu o altă recenzie.

NOTA MEA: 7