Pixels: copilărie, copilărie!

Nu am prins perioada când erau la modă jocurile arcade și mergeau copiii în grupuri în sălile de jocuri și făceau concursuri să vadă care-i cel mai tare. Dar am fost complice la etapa imediat următoare, când gamingul s-a mutat acasă, pe console NES. Uneori, mă jucam pe-afară, cu vecinii, alteori, stăteam în casă, cu fratele meu, și pierdeam ore în șir cu o mulțime de jocuri. Îmi amintesc că tot timpul ni se rupeau butoanele de la manete și rămânea doar o parte de plastic, ca un băț, care-mi făcea bătături în palmă. Și mai erau acele momente când alegeam din grămada de dischete un joc de care aveam chef în acea zi, dar discheta nu voia să funcționeze. Și aveam cele mai ciudate moduri pentru a o repara. O loveam, o frecam de covor, o băgam în apă. Cel mai ciudat era că, după ce o băgam în apă, mergea excelent. Asta înseamnă să știi de frică.  

Jucam Contra, Mario, Pac-Man și multe, multe alte jocuri. Aveam multe dischete, mai ales din acelea pe care scria 9 999 999 în 1. Mereu aveam încredere că mi se vor oferi 9 999 999 de jocuri și mereu eram înșelat. Cum să mai am încredere în oameni? Apoi, am crescut, aveam în comună un Internet café, unde ne strângeam și jucam Counter-Strike, Half-Life, Yu-Gi-Oh!, Warcraft III.

Și ajungem în prezent. Nu mai am timp de jocuri, am rămas doar casual gamer, strecurând ocazional în program un League of Legends sau Heroes of the Storm. Cred că vă puteți imagina cât de fericit am fost când am aflat că se va lansa Pixels, un film ce avea să-mi amintească de acele creaturi pixelate care-mi erau atât de dragi. Apoi, m-am uitat la regizor și la distribuție și entuziasmul meu copilăresc a fost înlocuit de spiritul critic. Dar i-am dat o șansă.

În regia lui Chris Columbus (Singur acasă, Omul bicentenar, Harry Potter și Piatra Filozofală), Pixels este un film despre o invazie extraterestră, Pământul fiind atacat de personajele din jocurile anilor ’80. Terra are trei vieți, iar fiecare atac care se termină cu victoria extratereștrilor înseamnă o viață pierdută. Pentru a salva omenirea, cei mai buni jucători își adună forțele. Pe de-o parte, Pac-Man, Donkey Kong, Galaga, Centipede. În cealaltă tabără, Sam Brenner (Adam Sandler), Will Cooper (Kevin James), Ludlow Lamonsoff (Josh Gad) și Eddie Plant (Peter Dinklage).

Ideea nu este originală, am mai văzut-o, într-o mică sau mare măsură, în producții precum Old School vs. New School și Video Game High School de la RocketJump sau Scott Pilgrim vs. the World, în regia lui Edgar Wright. Dar un Pac-Man imens, care înghite totul în calea sa... asta chiar voiam să văd. Pixels are efecte speciale bune și un fir narativ pe care-l pot suporta. Are și o referință la Ghostbusters, deci totul pare în regulă. Dar e ceva, ceva ce a ruinat întregul film, care aproape m-a făcut să plec din sala de cinema.

Umorul. Da, umorul. În afară de Peter Dinklage, care are o interpretare decentă, toți ceilalți actori joacă foarte prost și-și creează niște personaje-caricaturi. Filmul încearcă prea mult să fie o comedie și eșuează lamentabil. Personajele sunt foarte stupide (și acum înțeleg de ce toată lumea spune că Adam Sandler are cele mai proaste comedii). Aveam ceva respect pentru Chris Columbus, dar a cam dispărut acum, pentru că a acceptat să regizeze această mizerie. Filmul își bate efectiv joc de mine, mă crede un copil cu ceva sindrom Down, și-mi livrează niște glume la care nu ai cum să râzi. Umorul din Pixels nu e prost, e depresiv. Mai aveam puțin și plângeam la acele glume. De câteva ori am vrut să plec din sală, dar am rămas până la final.

Pixels a avut și unele părți și referințe bune, iar unii poate că agreează și chiar râd la acest tip de umor. Dar eu nu l-am putut suporta. Și, pentru că mi-a ruinat întreaga experiență, nu am cum să iert acest film. Nu mi-a plăcut, nu vreau să mai aud de el. Putea să iasă ceva frumos, dar l-au stricat. Păstrați-vă banii, păstrați-vă nervii.

NOTA MEA: 3