The Martian: până pe Marte și înapoi

E ușor să spui că un film e bun. Orice spectator își poate da seama de asta. E mai greu să afirmi, însă, că un film e slab. Trebuie să-ți argumentezi opinia și să-l faci pe cititor să înțeleagă de ce ai luat acea decizie. Când scrii o recenzie și o publici, îți asumi o responsabilitate. Subiectul acestei recenzii este filmul “Marțianul”, primit surprinzător de bine de critici și public, cu un loc nemeritat – spun eu – în Top250 pe IMDb. În regia lui Ridley Scott, filmul are în distribuție nume precum  Matt Damon (The Bourne Ultimatum, Elysium, Interstellar), Jessica Chastain (The Tree of Life, Interstellar), Jeff Daniels (The Newsroom), Sean Bean (The Lord of the Rings, Game of Thrones) și, din patriotism, îl voi menționa și pe Sebastian Stan (Once upon a time, Captain America: The Winter Soldier).

Un grup de astronauți, printre care și Mark Watney (Matt Damon), se află într-o misiune pe Marte. În urma unei furtuni, echipajul este nevoit să lase misiunea și să se întoarcă pe Terra. Considerat mort în timpul furtunii, astronautul Mark Watney este abandonat. Printr-o întâmplare fericită, nu a murit. Singur pe Marte, fără posibilități de comunicare cu echipajul sau cu NASA, cu insuficiente resurse, Mark încearcă să găsească o modalitate de supraviețuire. 

Matt Damon pare că-și reia rolul din Interstellar, un om singur pe o întreagă planetă, doar că, spre deosebire de Mann, Mark Watney nu o ia razna. Singurătatea nu-l împinge spre nebunie, ci îl motivează să facă tot posibilul pentru a se reîntoarce la umanitate. S-ar putea spune că este surprinzător de optimist pentru o persoană care știe că poate muri în orice clipă dacă apare vreo defecțiune; trebuie să-și raționalizeze mâncarea, nu are decât muzică pop-disco din anii ’70 (pe care o detestă) și, pentru început, o cameră de filmat este singura care-l ascultă. 

Optimismul personajului poate fi un punct forte dacă vrei să vezi un film SF ușor. Personajul are un simț al umorului deosebit și, uneori, se autoironizează. Pentru el, situația în care se află pare mai mult un joc, iar fiecare reușită pare încă un pas spre marele premiu. E plăcut de privit, pentru că Watney este inteligent și găsește soluții chiar și pentru problemele complicate. Personajul dă o anumită atmosferă filmului. Nu te poți aștepta la o tragedie sau la un mare plot twist, pentru că filmul tinde, mai degrabă, spre comedie. Comedie pe Marte. Astfel, filmul devine previzibil. Când Ridley Scott a încercat un moment dramatic / tensionat, nu m-a prins deloc, pentru că știam ce se va întâmpla și pentru că nu m-a făcut să țin la acel personaj. E insuficient dezvoltat, nu știu nimic despre el în viața de pe Pământ, în afară că este astronaut și botanist.

Și celelalte personaje suferă de aceeași problemă. M-am simțit ca la The man from UNCLE, unde Guy Ritchie ne oferă timp de ¾ din film o comedie, iar apoi schimbă brusc genul în acțiune și dramă. Această problemă o are și The Martian. Nu poți să-i dai spectatorului dramă, acțiune și tensiune în ultimul sfert din film, dacă filmul tău e o comedie. Nu funcționează. Nu-l captivezi. E previzibil. Echipajul lui Mark Watney, după ce e ignorat aproape complet, trebuie să ia, brusc, o decizie ce va afecta tot restul filmului. Pentru a face alegerea mai dificilă și mai tensionată, se recurge la dezvoltarea backgroundului personajelor, adică spectatorul află mai multe despre personaje. Știind mai multe, îi este mai ușor să empatizeze cu ele.  Problema e că nu prea funcționează strategia asta…

Spuneam că laudele care i se aduc filmului sunt nemeritate. Sunt. Marțianul nu vine cu nimic nou, care să îmbogățească cinematografia mondială. Sunt multe filme despre personaje aflate în singurătate, câteva exemple cunoscute fiind Cast Away (Robert Zemeckis, 2000), film în care personajul naufragiază pe o insulă, unde stă singur timp de câțiva ani; Gravity (Alfonso Cuarón, 2013), film încadrat tot în genul SF, sau recentul Everest (Baltasar Kormákur, 2015), unde sunt câteva secvențe în care un personaj rămâne singur pe cel mai înalt munte din lume. Ce are Marțianul în plus față de aceste filme este umorul, dar Ridley Scott nu a ajuns celebru datorită umorului.

Regizorul Ridley Scott a îmbogățit genul SF cu două titluri foarte importante. Primul este Alien (1979), în care el și echipa sa au creat una dintre cele mai memorabile povești SF, cu un extraterestru unic și înfricoșător, iar al doilea este Blade Runner (1982), un alt film SF clasic, deci nu se poate spune că exagerez când spun că mă așteptam la mai mult de la acest film. Nu are nimic memorabil și nu excelează pe niciun plan, ceea ce-l transformă într-un film de weekend, ușor, liniștit. Imaginea este obișnuită, iar stilul de filmare, leneș. Secvențele din spațiu sunt mult sub cele din Gravity sau Interstellar, iar secvențele de pe planeta Marte nu aduc nimic deosebit. Directorul de imagine, Dariusz Wolski, s-a ocupat și de recentul The Walk (Robert Zemeckis, 2015), unde imaginea este surprinzătoare, chiar amețitoare. Marte seamănă mult cu deșertul postapocaliptic din Mad Max: Fury Road (George Miller, 2015), dar, în timp ce acel deșert parcă era viu, atacându-i furios pe intruși prin furtuni de nisip catastrofale, Marte îi atacă pe intruși printr-un vânt ce se vrea a fi furtună și acceptă tacit jignirile lui Mark Watney: “Fuck you, Mars.”

Coloana sonoră a filmului este compusă, în mare parte, din melodii pop-disco din anii ’70, pe care Mark le ascultă din lipsă de ceva mai bun. Melodiile sunt plăcute și ajută la crearea atmosferei filmului, însă cele compuse special pentru acest film sunt aproape insesizabile și folosite în momentele de dramă și tensiune. 

VERDICT: The Martian este bun pentru cei care vor o comedie SF, un film ușor, însă cei care vor să fie surprinși de către regizorul ce a creat Alien și Blade Runner vor părăsi sala de cinema foarte dezamăgiți.

NOTA: 6