luni, 9 noiembrie 2015

Box (2015): când realismul devine neverosimil

Observ că, în ultimii ani, filmul românesc urmărește două tendințe. Prima este crearea unui stil propriu, național, un stil cuprins în totalitate de realism (dialog sec, plictisitor, cadre lungi, subiecte despre problemele din viața de zi cu zi a cetățenilor, imagini aproape lipsite de simț estetic). Câțiva dintre regizorii importanți sunt Cristian Mungiu (cu 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile – 2007; După dealuri – 2012), Cristi Puiu (Moartea domnului Lăzărescu – 2005), Radu Jude (Aferim! – 2015), care, deși criticați de unii pentru acest tip de realism crunt, au adus numeroase premii cinematografiei autohtone. Prin această tendință, filmul românesc se depărtează, din păcate sau din fericire, de filmul european, care-mi place tot mai mult (cel mai recent în atenția mea a fost regizorul italian Paolo Sorrentino: La grande bellezza – 2013; Youth – 2015).

Cea de-a doua tendință, mai toxică, în opinia mea, este americanizarea. Se renunță la realismul specific românesc și la frumusețea filmului european și se adoptă stilul american, ce renunță de multe ori la profunzime în favoarea narațiunii ușoare, menită să atragă masele de oameni (adică să facă bani). În această categorie intră Autoportretul unei fete cuminți (2015, r. Ana Lungu), Lumea e a mea (2015, r. Nicolae Constantin Tănase), Poveste de dragoste (2015, r. Cristina Iacob) și, poate doar pe jumătate, Box (2015), în regia lui Florin Șerban.

Spun “pe jumătate” pentru că filmul Box încearcă să adopte un stil și un subiect specific american, urmărind o poveste atipică de dragoste, dar păstrează elementele din filmele românești considerate de artă (pentru că dialogul sec, inspirat din realitate și personajele cu probleme mărunte, ca-n viața reală, sunt mărci ale realismului; e discutabil) și, devine, astfel, un film fără audiență, fără un public țintă și, să fim sinceri, puțin kitsch... os. 



Box spune povestea lui Rafael (Rafael Florea) și a Cristinei (Hilda Péter). Cei doi nu au nimic în comun, în afară de drumul ce-i conduce, zi de zi, acasă. Rafael are 19 ani, e, probabil, de etnie rromă (deși bunicul lui este alb), locuiește într-o casă veche și-și câștigă existența la o spălătorie. Îi place mult boxul și ajunge să-și transforme pasiunea într-un mod de a-și câștiga existența. Cristina are 34 de ani, este actriță, e măritată și are o fetiță. Cariera ei are un ușor declin, iar viața ei personală nu e în cea mai bună etapă.

Rafael o urmărește pe Cristina pe drumul spre casă. O urmărește des. Nu se cunosc, nu-și vorbesc. Dacă ar avea mai multe prejudecăți, Cristina ar fi sunat, cu siguranță, la poliție, văzându-se urmărită de un băiat (cu ceva masă musculară, ce-i drept) de culoare. Trece aproape jumătate de film, iar cei doi nu-și vorbesc. Vedem viața fiecăruia dintre ei, cu bune și rele. Secvența în care are loc primul lor contact vizual este, probabil, cea mai bună din film. Cristina este în autobuz. Urcă Rafael. Cristina îl vede. Deși autobuzul este aproape gol, Rafael se așază pe scaunul din spatele Cristinei. Camera filmează frontal, deci vedem fața Cristinei și, în spatele ei, umerii lui Rafael. Ea se gândește ce să facă. Se ridică de pe scaun și se mută pe scaunul din spatele lui Rafael. Vedem fața lui Rafael și, în spate, umerii Cristinei. După ceva timp de gândire, el își întoarce capul și o privește. Nu-și spun nimic, doar se privesc pentru câteva secunde. Autobuzul oprește și Rafael coboară grăbit. Aceasta a fost prima lor interacțiune, spusă într-un mod foarte frumos.



Această frumoasă secvență descrisă mai sus are, însă, un defect. Unul mic, dar nu am putut scăpa de el. Undeva, în spatele autobuzului, blurat, un bărbat se uită la telefon. Și are ceva pe cap, pare a fi o mască. Mă tot uitam la ea, încercând să-mi dau seama ce e. După această frumoasă secvență, filmul intră în declin. [ATENȚIE, URMEAZĂ SPOILERE] La o altă întâlnire pe stradă, Rafael o invită pe Cristina la un suc, cu promisiunea că, dacă acceptă, va dispărea din viața ei. Ea acceptă. Speram să văd o secvență cel puțin la fel de frumoasă precum cea din autobuz, însă dialogul a stricat-o complet. Este simplu, monoton și jenant. Secvența e cam așa: cei doi stau la masă. Nu știu ce să-și spună. Ea întreabă: “Și ce faci?” / “Sunt boxer.” / “Și câți ani ai?” / “Tu câți îmi dai?” / “21.” / “Am 19.” … pauză... Rafael întreabă: “Auzi, dacă nu ai fi căsătorită, te-ai mărita cu mine?”, iar ea răspunde: „Poate.”, și se despart.

Situația dintre cei doi devine din ce în ce mai absurdă. Sărind peste câteva minute de film, Cristina decide să meargă la Rafael acasă (nu știm exact de unde știe unde stă). Rafael nu e acasă. Cristina îl așteaptă. Stă în camera lui, îi privește tablourile, îi ascultă muzica și, pentru că Rafael nu mai ajunge, adoarme în patul său. Dimineața, fără să-l întâlnească, ea se întoarce acasă. Sărim, din nou, peste câteva minute, și, fără explicații, Cristina intră într-un hotel (de două stele), urmată de Rafael. Sfârșit.

Am plecat din sală întrebându-mă: “De ce?” / “Mi-a scăpat ceva?”. Nu am putut înțelege aceste personaje și ce motivații au. Dacă-l luăm pe Rafael, vedem că este sărac, că-i place boxul și că vrea să evolueze (și are un talent incredibil la agățat). Acest personaj este oarecum credibil. Problema este, însă, la personajul feminin. Nu înțeleg cum o femeie măritată, care are și un copil, decide să meargă acasă la un băiat aproape necunoscut, să-l aștepte în camera lui o noapte întreagă și, după ce nu-l găsește acasă, să-l caute iar, ajungând, astfel, amândoi, într-o cameră de hotel. Neverosimilul se află în relația dintre cei doi. Pare că se întâmplă totul prea repede. Totuși, Cristina este prinsă într-un angajament (căsătoria), dar, din cauza micilor probleme cu soțul, devine infidelă. Dar nu oricum: partenerul pe care și-l alege este un băiat de etnie rromă, sărac, de 19 ani, presupus virgin (un fel de opusul lui Christian Grey din filmul / cartea pe care nu mai trebuie să îl/o menționez). Dacă nici aici nu-i dragoste, nu știu unde poate fi. Cristina îmi amintește puțin de personajele lui Michelangelo Antonioni, în special cele din L'Avventura: se complace în situație, nu caută schimbarea, ci alinarea; o găsește. Dar, până la urmă, ce știu eu?! Am fost numit “de modă veche”.

Celelalte aspecte ale filmului pot fi cuprinse într-un singur paragraf. Este de admirat ce a făcut Florin Șerban cu tânărul actor Rafael Florea, însă asta nu compensează pentru scenariul foarte slab și neverosimil. Imaginea lui Marius Panduru (om cu ceva experiență în domeniu) lasă mult de dorit. Nu am văzut nici măcar un cadru care să-mi atragă atenția și să mă facă să exclam cu bucurie: “Ce cadru frumos!”.

Vă recomand să nu mă ascultați pe cuvânt și să mergeți la film, poate veți vedea ceva ce eu nu am reușit să văd. În încheiere, vă mai povestesc o secvență, ca să aveți tot sinopsisul filmului. Discută Rafael și bunicul său. Bunicul îi zice: “Rafael, mâine să tai nucul. Mergi, iei o drujbă, tai crengile, apoi îl tai de la rădăcină.” / “Păi, de ce?”/ “Pentru că așa vreau eu.”/ “Păi, nu ai zis că e casa matale și nucul e al meu? Cum să-l tai?”/ “Lasă, tu ascultă ce-ți spun. Taie-l!”/ “Păi, de ce să-l tai?” / “Fă cum zic eu, taie-l.”… Potolește-te, mă Moromete, că nu-i chiar așa...

NOTA MEA: 4.5

P.S. Un film superb despre o dragoste imposibilă între o femeie și un băiat este episodul 6 din Dekalog, serialul lui Krzysztof Kieslowski și A Short Film About Love (1988); au aproape aceeași poveste.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu