Cine este Stephen Vincent Strange? Pentru cei mai puțin familiarizați cu Marvel, probabil că acest nume era necunoscut înainte de filmul Doctor Strange (2016). Stephen Strange era unul dintre cei mai buni neurochirurgi ai lumii, până când, în urma unui accident, mâinile îi sunt grav rănite și nu mai poate profesa. Cum cariera era întreaga sa viață, încearcă orice cale de a-și vindeca mâinile. Astfel, ajunge în Kamar-Taj și descoperă că lumea pe care o cunoaște e doar o mică parte dintr-un Univers plin de posibilități. Egoist și arogant, Strange trebuie să se schimbe și să accepte că există lucruri mai presus de el. Deși nu reușește să se vindece, e nevoit să se alăture vrăjitorilor din templu în lupta cu forțe malefice, care doresc distrugerea Pământului.
Încă de la primul teaser, Marvel ne arăta că poate și mai mult. Aducând în Marvel Cinematic Universe alte nume mari, precum Benedict Cumberbatch sau Mads Mikkelsen, un supererou diferit și efecte speciale ce ar încânta privirea chiar și celor pretențioși, Marvel a ridicat mult așteptările pentru acest film. Și le-a îndeplinit, pe de-o parte. La nivel vizual, efectele speciale sunt inefabile. De la vrăji simple, la modificarea arhitecturii clădirilor, la mișcarea unui oraș întreg, la călătoria prin multiverse, totul este atent gândit și superb realizat pentru un maximum de impact vizual.
Întregul efort al echipei de la efecte speciale este susținut de scenografi și realizatorii costumelor, pentru că, oriunde ai privi, abundența detaliilor nu poate fi trecută cu vederea și menționez, în mod deosebit, elementele unice acestui film, precum decorul templelor vrăjitorilor și costumul lui Doctor Strange. Din nefericire, se pare că regizorul-scenarist, Scott Derrickson, deși foarte implicat în proiect, nu are suficientă experiență (nici ca scenarist, nici ca regizor) pentru a profita de întregul potențial al filmului, iar cuvântul întreg este important în acest context. Deși Doctor Strange pare independent de celelalte filme din MCU, nu dă impresia de film solid, de film întreg. Cel puțin la prima vizionare, dă impresia că e făcut din multe, multe bucăți puse împreună, că nu are un ritm constant, că nu are o structură clară a secvențelor și momente de vârf, dar aici este și o problemă din scenariu.
Alegerea lui Benedict Cumberbatch în rolul lui Doctor Strange este perfectă, actorul având potențialul să ajungă în pop-culture cum e Robert Downey Jr. pentru Iron Man sau Hugh Jackman pentru Wolverine. Desigur că această afirmație poate fi acuzată de snobism. Actorul are multe alte roluri foarte bune, dar își stăpânește perfect personajul și este foarte carismatic, făcând mai ușoară trecerea cu vederea peste problemele din scenariu.
Ca-n majoritatea filmelor Marvel, villanul / răufăcătorul lasă mult de dorit, dar ce e cu adevărat enervant e că exista potențial. Kaecilius (Mads Mikkelsen) a ajuns la templu, la fel ca Stephen Strange, în urma unui eveniment tragic din viața sa, în care i-a pierdut pe toți cei apropiați. Dorind alinare pentru cumplita sa suferință, Kaecilius a simțit că, în schimb, e transformat într-un sclav al magiei, nevoit să lupte cu răul. Asta până când află că una dintre persoanele pe care o respecta folosea magie interzisă și, dezamăgit, își dă seama că a fost manipulat și că doar tabăra cealaltă îi poate oferi ceea ce caută. Kaecilius devine un slujitor al lui Dormammu, o entitate din Dimensiunea Întunecată, cu puteri inimaginabile, care vrea să consume toate lumile și să le domine. Lumea promisă de Dormammu e o lume în care nu există timp, în care nu există moarte, deci, implicit, o lume eternă și lipsită de suferință.
La o primă vedere, poate părea o poveste superficială, dar putea deveni mai mult, explorând suferința și motivațiile lui Kaecilius și consecințele pe care le poate avea ascunderea adevărului. Din acest motiv, Mads Mikkelsen poate fi acuzat că face un rol slab. Deși, precum Cumberbatch, este stăpân pe rol, apare prea puțin în film, iar motivațiile și suferința nu reies din comportamentul personajului. Și ce dacă? Important e să mă distrez! – ar spune spectatorul obișnuit. Și, pe de-o parte, are dreptate, filmele Marvel sunt filme de divertisment, adresate maselor, dar, cu puțin efort, Doctor Strange putea mulțumi pe toată lumea. Filmul este captivant și amuzant, deși umorul e dus puțin prea departe: chiar și Kaecilius, marele răufăcător, cel plin de suferință, care s-a aliat cu Răul Absolut, face glume.
Dar, cu siguranță, cel mai deranjant aspect al filmului este coloana sonoră. Benzile desenate au avut un mare impact în anii ’60 asupra trupelor de rock psihedelic, în special datorită subiectelor abordate și artei lui Steve Ditko, așa că așteptările erau ca filmul să aibă o coloană sonoră cu muzică psihedelică, drept omagiu, sau măcar melodii care să redea misticismul filmului. În schimb, coloana sonoră poate fi ușor enumerată printre cele mai proaste coloane sonore din filme, pentru că Michael Giacchino, compozitorul, tratează Doctor Strange ca pe un oarecare film de acțiune, așa că majoritatea melodiilor sunt epice, de luptă, și nu redau deloc trăsăturile aparte ale filmului. Singurele referințe la muzica psihedelică sunt melodia Interstellar Overdrive, de la Pink Floyd (Pink Floyd erau fani Doctor Strange, personajul apare chiar pe coverul unui album de-al lor, A Saucerful of Secrets) și o altă melodie pusă pe creditele din final.
Cu toate defectele sale, Doctor Strange este printre cele mai bune și captivante filme de la Marvel. Cu efecte vizuale deosebite, decoruri și costume atent lucrate și actori foarte buni, Doctor Strange îndeplinește promisiunea făcută: de a te uimi. Filmul se remarcă mai ales la nivelul efectelor speciale, care merită admirate pe un ecran cât mai mare sau în 4DX. De menționat că filmul mai are două secvențe, așa cum Marvel ne-a obișnuit, după primele credite și la final.
NOTA MEA: 8.5
